Parlamentul European şi statele membre ale UE (Consiliul UE) au convenit miercuri un acord asupra unei reforme majore a politicii UE privind migraţia, la capătul unor negocieri dificile care au durat mai mult de trei ani, relatează France Presse şi Reuters.

Această reformă a politicii europene de azil prevede în special un control consolidat asupra intrării migranţilor în UE şi crearea de centre în apropierea frontierelor externe ale blocului comunitar pentru a înlesni repatrierea celor fără drept de azil, dar şi un sistem de solidaritate obligatorie care va consta în cote obligatorii de redistribuire a migranţilor sosiţi în ţările din prima linie către alte state membre ale UE, iar acelea care refuză vor trebui să plătească contribuţii financiare pentru fiecare migrant respins.

O „filtrare” obligatorie prealabilă a intrării unui migrant în UE este instituită. Aceste controale de identificare şi de securitate pot dura până la şapte zile. La finalul acestui termen, persoana în cauză este orientată către o procedură de azil - clasică ori accelerată - sau retrimisă în ţara sa de origine ori de tranzit.

Primul stat din UE unde soseşte un migrant va avea obligaţia de a introduce amprentele digitale, fotografia şi documentele sale de identitate (dacă le are asupra lui) în baza de date EURODAC, acţiune ce va fi efectuată inclusiv pentru minorii în vârstă de cel puţin şase ani.

Solicitanţii de azil care din punct de vedere statistic au puţine şanse de a obţine protecţie internaţională, adică cetăţenii din ţări pentru care recunoaşterea statutului de refugiat este în medie în UE sub 20%, precum Maroc, Tunisia sau Bangladesh, vor fi orientaţi către o „procedură la frontieră”.

În cadrul acestei proceduri este prevăzută crearea a circa 30.000 de locuri în tabere dedicate, obiectivul ulterior fiind ca aceste centre să poată găzdui până la 120.000 de migranţi pe an.

Procedura, care vizează inclusiv minorii neînsoţiţi ce presupun „un risc de securitate” şi familiile cu copii, implică în principiu o detenţie, dar măsuri alternative de limitare a deplasării vor fi de asemenea posibile.

Durata procedurii la frontiere este de 12 săptămâni pentru examinarea cererii de azil, la care, dacă aceasta este respinsă, se adaugă alte 12 săptămâni pentru procedura de repatriere.

Noul sistem, care înlocuieşte Regulamentul Dublin III, menţine principul general în vigoare conform căruia prima ţară de intrare a unui migrant în UE este însărcinată cu examinarea dosarului său de azil. Dar reforma acum adoptată introduce şi alte criterii pe lângă cele deja existente, permiţând astfel examinarea cererii de azil într-o altă ţară membră.

Întrucât regula primei ţări de intrare presupune o povară mai importantă asupra ţărilor din sudul Europei unde debarcă majoritatea migranţilor, un mecanism de „solidaritate” obligatorie este introdus pentru a diminua presiunea asupra ţărilor din prima linie a valului migrator.

Celelalte state membre vor trebui astfel să contribuie prin preluarea unor migranţi în baza unor cote obligatorii de relocare sau prin plata unor contribuţii financiare.

Acordul privind reforma politicii UE de azil, votat în Consiliul UE prin majoritate calificată, prevede cel puţin 30.000 de relocări pe an prin acest mecanism de solidaritate obligatorie. Ţările membre care refuză acest mecanism vor trebui să le plătească celor de unde ar fi trebuit să preia migranţii cel puţin 20.000 de euro pentru fiecare migrant refuzat.

Cotele obligatorii de relocare vor fi stabilite de Comisia Europeană printr-un algoritm ce va avea în vedere în cazul fiecărui stat membru mărimea populaţiei, PIB-ul, numărul migranţilor ilegali deja găzduiţi etc.

Una dintre dispoziţiile reformei prevede un răspuns în cazul unui aflux masiv şi excepţional de migranţi într-un stat din UE, cum s-a întâmplat în criza refugiaţilor din 2015-2016.

Într-un asemenea caz, vor fi declanşate rapid mecanismul de solidaritate în favoarea statului afectat de valul migrator şi un regim derogatoriu mai puţin protector faţă de solicitanţii de azil decât prevăd procedurile obişnuite.

Acordul prevede, în plus, prelungirea duratei posibile de detenţie a unui migrant la frontierele externe ale UE până la nouă luni în total (incluzând în acest termen şi procedura de expulzare) şi permite proceduri de examinare a cererilor de azil mai rapide şi simplificate pentru un mare număr de migranţi în vederea repatrierii lor mai rapide.

Textul se aplică de asemenea în situaţiile de „instrumentalizare”, adică atunci când un stat terţ sau un actor non-statal foloseşte migraţia pentru a destabiliza o ţară din UE.

Un stat membru al UE va putea invoca noţiunea de „ţară terţă sigură” pentru a decide expulzarea unui solicitant de azil, adică poate considera că cererea de azil a acestuia este inadmisibilă întrucât el a trecut anterior printr-o ţară „sigură” unde ar fi putut să ceară protecţie.

Totuşi, acordul adoptat mai prevede la acest capitol că, pentru a putea fi invocată această noţiune, trebuie să existe o „legătură” suficientă între migrant şi respectiva ţară terţă.

Statele UE unde sosesc cu predilecţie migranţii ilegali, cele din prima linie, precum Grecia sau Italia, sau cele spre care se îndreaptă apoi cu precădere migranţii, precum Germania, au salutat această reformă a politicii de azil.

Totuşi, Grecia şi Italia au exprimat în acelaşi timp îndoieli că noul sistem va fi unul practic, dată fiind opoziţia unora dintre statele membre ale UE de a prelua migranţi, de pildă Ungaria şi Slovacia, care au anunţat că refuză atât cotele obligatorii de relocare, cât şi „amenzile” impuse pentru neaplicarea lor.

Dar şi alte state membre situate mai departe de frontierele externe ale UE au arătat în mecanismele de solidaritate aplicate până în prezent o tendinţă de a se sustrage prevederilor acestora, plus că implementarea unor astfel de mecanisme complexe necesită timp şi se poate lovi de mai multe obstacole.

O altă provocare constă în supravegherea deplasărilor migranţilor odată ce aceştia au intrat în zona de liberă circulaţie a spaţiului Schengen.