Donald Trump nu va câștiga niciodată Premiul Nobel pentru Pace. Dar ar trebui să fie un candidat puternic pentru Premiul Charlemagne - care este acordat în fiecare an persoanei care a adus cea mai mare contribuție la unitatea europeană, scrie Financial Times într-o analiză despre situația relațiilor transatlantice de la venirea lui Trump la putere în Statele Unite.

Președintele SUA a curtat Rusia, a subminat încrederea în alianța NATO, a amenințat UE cu tarife vamale și a stimulat extrema dreaptă în Europa. Toate acestea au avut un efect galvanizator asupra UE. Acum sunt în curs de realizare pași fundamentali către o mai mare unitate europeană, blocată timp de decenii, consideră Financial Times.

Există trei domenii-cheie care trebuie urmărite. Primul este apărarea europeană; al doilea este datoria europeană comună; al treilea este repararea rupturii dintre Regatul Unit și UE.

Trei zone cruciale merită un interes sporit. Prima e apărarea, a doua datoria colectivă, iar a treia repararea rupturii cu Regatul Unit.

Aceste evoluții sunt fundamentate pe transformări spectaculoase ale opiniei publice europene. Un sondaj de săptămâna trecută arată că 78% din britanici îl consideră acum pe Trump o amenințare pentru regatul lor. Opinii similare au și vreo 74% din germani și 69% din francezi. Într-un alt sondaj Franța a fost apreciată drept „partener de încredere” de 85% din germani, în vreme ce Regatul Unit e considerat la fel de 78%, iar SUA s-au prăbușit la 16%.

Mulți conducători europeni sunt de acord că SUA reprezintă acum o amenințare, dar puțini o vor și afirma public, din rațiuni diplomatice. Sunt neplăcut de conștienți și de faptul că alianța transatlantică, intrată de acum în al optulea deceniu de existență, i-a făcut extrem de dependenți de sprijinul militar american. Și aici nu e vorba doar de bani. Dependențele de SUA cu adevărat periculoase sunt acelea de tehnologie, respectiv de armamentul în sine.

Europenii pot vedea ce probleme au ucrainenii acum, după decizia Administrației Trump de a le suspenda fluxul de informații și livrările de armament. Astfel că ei duc acum o politică pe două niveluri. Pe de o parte trebuie să amâne cât mai mult cu putință sistarea sprijinului militar american pentru Europa, pe de alta trebuie să se pregătească cât mai repede posibil pentru acel moment.

Aceasta e logica pe care se bazează decizia recentă a Comisiei Europene de a cheltui 150 de miliarde de euro pe industria militară a UE. Banii se vor concentra probabil în acele puncte în care Europa depinde în cea mai mare măsură de America, cum ar fi apărarea antiaeriană.

Emiterea de obligațiuni comune europene nu e numai o modalitate de a face rost de bani pentru apărare. Aceasta oferă concomitent șansa consolidării euro în raport cu dolarul, în calitate de valută de rezervă mondială. Capriciile administrației Trump încurajează un apetit global pentru o alternativă la dolar care să ofere active sigure.

Tabuul contra datoriei comune europene acționează cel mai puternic în frugala Germanie. El a fost încălcat parțial în contextul pandemiei. Acum va fi probabil măturat cu totul. Friedrich Merz, prezumtivul cancelar german, acționează deja pentru a amenda Constituția, excluzând din ea piedicile antideficit referitoare la cheltuielile bugetare pentru armată și infrastructură. Prudența fiscală care a caracterizat-o până acum îi permite Germaniei să se împrumute mai ușor decât Franța și Regatul Unit, care sunt deja grav îndatorate.

O formă de keynesianism militar ar putea re-stimula cea mai mare economie europeană. După cum mi-a spus un important afacerist francez, cu o doză serioasă de ambivalență: „E cât se poate de limpede. Germanii nu-și pot vinde mașinile. Așa că vor face tancuri”.

Ultimul favor făcut de Trump Europei a fost accelerarea dezghețului post-Brexit între UE și Regatul Unit. Sir Keir Starmer și Emmanuel Macron, conducătorii britanic și francez, colaborează strâns în chestiunea Ucrainei. Iar împreună cu Merz ar putea forma un triumvirat puternic.

Un mecanism pentru creșterea cheltuielilor militare ar putea fi reprezentat de un nou fond european de apărare, la care ar putea participa și Londra. Lucru care, în plus, ar mai inaugura și o nouă formă de cooperare a Regatului cu UE, fără a mai redeschide însă cutia Pandorei - Brexit.

Perspectiva corectării unora dintre neajunsurile pricinuite de Brexit subliniază faptul că acest moment nu este numai unul de pericol pentru Europa. E și momentul unei șanse. Europa poate oferi acum în mod plauzibil un mediu de afaceri mai stabil decât America lui Trump - lucru care s-ar putea să fie deja vizibil în evoluția burselor din SUA și UE.

Cum Administrația Trump își întețește și atacurile asupra universităților americane, mai există și șansa atragerii în Europa a unor cercetători de seamă. Diferența între salariile și fondurile de cercetare din America de Nord, respectiv Europa e mare. Însă sumele totale implicate sunt mici comparativ cu cheltuielile militare.

Vor fi divergențe și regrese din belșug pe drumul către o mai mare unitatea europeană. Franța și Germania deja se ciondănesc pe tema modului în care va fi cheltuit fondul militar al UE.

Și orice astfel de divergențe le va alimenta scepticismul acelora care afirmă că Europa nu va izbuti niciodată să-și pună ordine în lucruri. Dar dubii și regrese similare au existat și pe drumul accidentat către clădirea comunității originare europene, cea a Cărbunelui și Oțelului din anii '50, precum și în cazul monedei unice în anii '90. Însă liderii europeni au ajuns într-un final la destinație, tocmai fiindcă exista un imperativ politic covârșitor de a se pune de acord.

Toate marile salturi înainte realizate de Europa în direcția unității au fost provocate de șocuri geopolitice - mai întâi sfârșitul celui de-al doilea război mondial; ulterior încheierea războiului rece. Acum, grație lui Trump, asistăm la finalul alianței transatlantice. Europa a răspuns cu forță și inventivitate la cele două mari provocări anterioare. Și o poate face din nou.