Guvernele, chiar și cele democratice, sunt dispuse să ajute autocrațiile să reducă la tăcere disidenții exilați dacă țara gazdă consideră că este în interesul său economic. Aceasta este ceea ce au constat Rebecca Cordell, profesor asistent de Științe Politice la universitatea din Pittsburgh, și Kashmiri Medhi, profesor asistent în același domeniu la Universitatea din Texas, Dallas, când au analizat cazurile de represiune transnațională - acțiunea guvernelor de a trece granițele naționale pentru a reprima diasporele și exilații - din 2014 până în 2020.
Din 2014, organizația internațională de supraveghere Freedom House a înregistrat 1.034 de cazuri în care guvernele au depășit granițele pentru a-și expulza, răpi, intimida sau asasina ilegal cetățenii, scriu cele două profesoare într-un articol publicat pe platforma The Conversation.
Cei mai frecvenți infractori au fost țări autocratice precum China (213 cazuri), Turcia (111), Egipt (42), Tadjikistan (38), Rusia (32) și Uzbekistan (29).
Aceste guverne și-au extins influența în peste 100 de țări străine pentru a reduce la tăcere criticii din străinătate. Deși autocrațiile acționează uneori singure sau colaborează cu actori neguvernamentali, cea mai comună formă de represiune transnațională implică guvernele țărilor în care au fugit persoanele vizate. Aceasta include democrațiile care colaborează îndeaproape cu regimurile autocratice pentru a aresta, reține și deporta persoane care se confruntă cu riscul de persecuție și represiune în țara de origine.
Analiza efectuată de cele două autoare asupra datelor Freedom House a arătat că cooperarea în materie de represiune transnațională este cea mai frecventă în rândul partenerilor comerciali și atunci când țările străine doresc să își mențină sau să își îmbunătățească relațiile economice cu guvernele autocratice.
Între timp, țările autocratice au avut cel mai mare succes în asigurarea cooperării între țările străine cu un stat de drept slab.
De exemplu, Turcia a reușit să obțină cooperarea mai multor țări cu un stat de drept slab, cum ar fi Libanul, în eforturile sale de a reduce la tăcere jurnaliștii turci și cetățenii străini legați de mișcarea de opoziție Gülen. Între timp, China și-a folosit influența economică pentru a constrânge guvernele străine să coopereze, Cambodgia deportând 20 de solicitanți de azil uiguri în China după ce a semnat 14 acorduri comerciale cu această țară. În mod similar, Thailanda a returnat cu forța numeroși jurnaliști disidenți în China, cel mai mare partener comercial al său.
Analiza a luat în considerare în special țările care găzduiesc refugiați și solicitanți de azil, deoarece existența unor populații din diaspora este necesară pentru ca represiunea transnațională să aibă loc. De exemplu, analiza include Polonia, care găzduiește mulți refugiați ruși, dar exclude Belize, care nu are niciunul.
Folosind baza de date a Freedom House, autoarele au urmărit 608 cazuri de cooperare guvernamentală directă în represiunea transnațională. S-au axat în special pe detenții, predări fără reprezentare legală și deportări ilegale, dar au exclus cazuri precum asasinatele în care țările gazdă nu au fost direct implicate.
Apoi, folosind modele statistice, au analizat datele FMI privind fluxurile comerciale anuale și evaluările Băncii Mondiale privind statul de drept al unei țări.
Cercetătoarele au găsit dovezi cantitative solide că cooperarea internațională privind represiunea transnațională depinde de legăturile economice ale unei țări cu țara de origine și de calitatea statului de drept din țara respectivă.
Constatările celor două profesoare de științe politice sugerează că multe țări sunt dispuse să sacrifice libertățile civile ale disidenților străini pentru oportunități economice cu guvernele autoritare. Autocrațiile par, de asemenea, să vizeze în mod strategic statele vulnerabile cu instituții slabe ale statului de drept, cum ar fi poliția, instanțele sau autoritățile de imigrare.
Țările străine care sunt mai puțin preocupate de consecințele încălcării statului de drept sunt mai ușor de cooptat și constrâns, în special atunci când sunt mai dependente financiar de partenerul autocratic.
Acest lucru oferă autocrațiilor atât posibilitatea de a reprima, cât și pârghia de a obține cooperare prin încălcarea regulii de „nereturnare” - care, în conformitate cu dreptul internațional, protejează migranții împotriva returnării într-o țară în care sunt expuși riscului de tortură.
Este dificil de cunoscut întreaga amploare a represiunii transnaționale. Datele care măsoară represiunea transnațională sunt capabile să surprindă doar „vârful icebergului”, după cum a afirmat Freedom House.
Multe cazuri trec probabil neobservate din cauza naturii secrete a încălcărilor drepturilor omului și a încercărilor guvernamentale de a acoperi, cenzura și nega abuzurile. De asemenea, se știu mai puține despre cauzele care determină autocrațiile să efectueze represiuni transnaționale prin colaborarea cu actori nestatali - inclusiv partide politice, grupuri educaționale și religioase, întreprinderi și bande criminale - mai degrabă decât cu guvernele.
Sunt necesare mai multe cercetări pentru a stabili ce determină autocrațiile să se angajeze în diferite tipuri de tactici, de la cazuri non-fizice de represiune transnațională - hărțuire, intimidare și amenințări - la forme fizice, precum detenția, răpirea și violența fizică.
Decizia de a se angaja într-o tactică în detrimentul alteia poate fi determinată de diferite beneficii și costuri strategice.