Abordarea politicii externe a guvernului Sanchez urmează îndeaproape un cadru descris adesea în literatura de specialitate drept „putere normativă” sau „politică diplomatică de putere”. Această abordare vizează plasarea dreptului internațional, multilateralismului și mecanismelor de negociere diplomatică în centrul politicii externe, limitând în același timp utilizarea mijloacelor militare, arată Anadolu.
Guvernul spaniol s-a opus în mod deschis operațiunii, pe care a considerat-o o încălcare a dreptului internațional. Spania a refuzat să permită Pentagonului să utilizeze bazele militare Rota și Moron de la Frontera. Madridul a susținut că această politică nu era o decizie excepțională, ci mai degrabă o extensie firească a abordării sale de politică externă centrată pe diplomație din ultimii ani.
Guvernul Sanchez a exprimat, de asemenea, opinia că operațiunile militare împotriva Iranului ar spori instabilitatea regională și ar perturba și mai mult echilibrul fragil existent în Orientul Mijlociu. Potrivit guvernului, chiar dacă intervențiile militare asigură descurajarea pe termen scurt, ele riscă să adâncească ciclurile conflictuale regionale pe termen lung.
Prin urmare, guvernul Sanchez susține că platformele diplomatice internaționale ar trebui reactivate în ceea ce privește problema iraniană și că gestionarea crizelor ar trebui realizată prin mecanisme bazate pe negocieri.
Pe scurt, Spania, acționând singură, a devenit un campion al opoziției față de acțiunile SUA și a reînviat sloganul „nu războiului” folosit de Partidul Socialist Spaniol împotriva războiului din Irak în 2003.
Poziția Spaniei față de Iran arată o continuitate clară a discursului și a strategiei în comparație cu politicile adoptate de guvernul de la Madrid în alte crize internaționale.
De exemplu, în timpul crizei din Gaza, guvernul spaniol a solicitat limitarea operațiunilor militare și protecția civililor, subliniind necesitatea consolidării inițiativelor diplomatice. În mod similar, în urma războiului dintre Rusia și Ucraina, deși Spania a susținut politicile de sancțiuni ale Uniunii Europene (UE), a afirmat în repetate rânduri că soluția finală la război poate fi obținută numai prin negocieri diplomatice.
În acest context, problema iraniană demonstrează o anumită coerență normativă în abordarea guvernului Sanchez față de crizele internaționale. Deși administrația de la Madrid recunoaște că opțiunile militare nu pot fi eliminate complet din politica internațională, ea susține că instrumentele diplomatice ar trebui să aibă prioritate în rezolvarea conflictelor.
Pe de altă parte, lipsa de sprijin din partea Spaniei pentru operațiunile iraniene a stârnit și o dezbatere privind solidaritatea alianței în cadrul NATO. Spania ocupă o poziție strategică importantă pe flancul sudic al NATO în ceea ce privește securitatea Mediteranei, iar bazele militare americane situate în această țară sunt elemente esențiale ale arhitecturii de securitate transatlantice.
Cu toate acestea, guvernul de la Madrid a stârnit o dezbatere susținând că apartenența la NATO nu înseamnă automat sprijinirea tuturor operațiunilor militare. Mecanismul de apărare colectivă al NATO este activat în primul rând în cazul unui atac direct asupra statelor membre, iar operațiunile împotriva Iranului sunt considerate în afara acestui domeniu.
Tensiunea care a apărut între SUA și Spania poate fi interpretată, de fapt, ca parte a unei transformări mai ample a relațiilor transatlantice. În ultimii ani, în timp ce țările europene au continuat să coopereze cu SUA în materie de politici de securitate, ele s-au străduit, de asemenea, să adopte poziții mai independente față de Washington în unele crize.
Poziția Madridului față de Iran este evaluată și în contextul dezbaterii din ce în ce mai intense din cadrul UE cu privire la „autonomia strategică”. Decizia Spaniei poate fi considerată un exemplu al eforturilor Europei de a-și defini propriile priorități diplomatice și strategice în crize globale. În plus, această poziție este în concordanță cu opiniile care pledează pentru o abordare mai echilibrată și mai axată pe diplomație a politicii europene în Orientul Mijlociu. De asemenea, pare să fie în concordanță cu înțelegerea tot mai profundă a diplomației multilaterale în cadrul UE.
Pe de altă parte, poziția UE a fost până acum moderată, dar inconsecventă. Retorica fără sens a unor capitale europene, care par să încerce să câștige favorurile lui Trump, contrastează puternic cu poziția Spaniei. În lipsa unei poziții comune consecvente, Bruxellesul menține un profil discret pentru a păstra un echilibru care să mulțumească pe toată lumea și pentru a evita angajarea în ceva, recurgând în schimb la retorica apelurilor la reținere, respectarea dreptului internațional și utilizarea diplomației.
Majoritatea statelor europene evită acțiuni concrete pe lângă aceste declarații. Cu excepția Spaniei, niciuna dintre țările care găzduiesc baze americane nu a pus obstacole în calea utilizării acestor baze sau a spațiului aerian de către forțele militare pentru a sprijini operațiunile. Mai mult, unele țări au chiar acumulat forțe militare în estul Mediteranei.
Citește și: Cel mai mare pericol pentru Spania după ce Sanchez l-a înfuriat pe Trump. „Eroarea” făcută de premierul spaniol
Cu toate acestea, amenințarea lui Trump împotriva Spaniei a fost întâmpinată cu o reacție relativ mai puternică în cadrul UE. Eurodeputata spaniolă și liderul grupului socialist din Parlamentul European, Iratxe Garcia-Perez, a avertizat: „Amenințările lui Trump se vor lovi de un zid: puterea comercială a UE”.
Fostul Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate, Josep Borrell, a declarat: „Susțin pe deplin condamnarea SUA și a Israelului de către guvernul spaniol. Aceasta este o confirmare a principiilor pe care se bazează UE și a suveranității naționale”.
Retorica lui Sanchez privind „diplomația împotriva războiului” poate avea o rezonanță diferită în opinia publică europeană. O abordare a securității centrată pe diplomație, combinată cu sentimentul post-război Rusia-Ucraina, oferă un cadru politic care ar putea găsi sprijin în multe societăți europene. Cu toate acestea, unele cercuri de securitate susțin că această abordare ar putea slăbi descurajarea și ar putea duce la un comportament mai agresiv din partea actorilor autoritari, arată Anadolu.
Prin urmare, se poate spune că discursul lui Sanchez reflectă căutarea unui echilibru între două abordări diferite – descurajarea militară și căutarea de soluții diplomatice – care sunt esențiale în dezbaterile actuale privind securitatea din politica europeană, mai precizează experții în politică externă, citați de aceeași sursă.
Într-o situație imprevizibilă și în escaladare, lipsa unei poziții coerente a Europei sporește și mai mult fragilitatea continentului. Această criză pune la încercare, mai mult ca oricând, capacitatea Europei de a acționa ca un actor strategic, mai degrabă decât ca un observator pasiv al deciziilor luate de alții.
În acest context, poziția Spaniei față de Iran reprezintă un exemplu de politică multifacetică care ar trebui analizată nu doar ca o preferință de securitate pe termen scurt, ci în contextul transformării politicii externe europene, al schimbărilor în relațiile transatlantice și al dezbaterilor privind autonomia strategică.