De 75 de ani, israelienii şi palestinienii se bat pentru pământ. Situaţia devine tot mai greu de suportat, mai ales pentru cei din Palestina, care trăiesc sub restricţiile ocupaţiei. De cealaltă parte sunt generaţii care învaţă că vecinii lor sunt terorişti. Anul acesta violenţele s-au înteţit şi la fel şi numărul victimelor de ambele părţi. Am fost în Cisiordania să aflăm dacă în tot acest haos se mai întrevede vreo rază de pace. Premierul Autoritatii Palestiniene, Mohammad Shtayyeh, este unul dintre invitaţi, dar cunoaştem şi membri ai familiilor mixte, româno-palestiniene.
Palestina poate fi privită din multe perspective. În Cisiordania ocupată trăiesc oameni cu preocupări obişnuite, românce care s-au căsătorit cu palestinieni şi au copii cu dublă naţionalitate, cei care au emigrat la începutul războiului şi se întorc să îmbătrânească acasă şi exemplele pot continua. Rezistenţa împotriva ocupaţiei israeliene se face pe multe fronturi. Calea paşnică înseamnă povestea repetată nu doar pentru vizitatori, ci mai ales copiilor născuţi şi crescuţi în conflict. Calea armelor este cea care întotdeauna lasă în urmă morminte şi ură faţă de adversar. Vorbim despre luptători pentru libertate sau despre terorişti? Depinde care dintre părţi este întrebată. O concluzie pe care o poate trage observatorul extern este că ambele tabere pierd prea multe vieţi în numele unei păci care se lasă aşteptată de 75 de ani.
Yasser Alkam: Calvarul a durat aproximativ 45 de minute.
Acestea sunt efectele unui atac inopinat făcut de membrii grupării Hilltop Youth asupra oraşului palestinian Turmus Ayya. Hilltop Youth este o grupare religioasă extremistă ai cărei membri trăiesc în colonii în teritoriile ocupate, separaţi de familiile lor, au propriile convingeri şi violenţa este una dintre manifestări.
Yasser Alkam, avocat (oraș Turmus Ayya): Oamenii din acest oraș, tinerii din acest oraş au început să se sune unii pe alții, au început să-și trimită mesaje despre ceea ce se întâmplă. Au încercat să protejeze casele, dar nu au putut, deoarece armata proteja coloniștii și erau îmbrăcați în haine civile, dar țineau mitraliere. Deci, oricine ar încerca să se apropie de coloniști ar fi împușcat. Am avut vreo zece persoane rănite. Am avut o persoană care a fost ucisă cu sânge rece. Numele lui este Omar. În această casă în faţa căreia stăm, era o doamnă bătrână cu nepotul ei. Când a văzut ce se întâmplă, nu a putut fugi. Ce a făcut a fost să se închidă în garaj. S-a închis în garaj, în timp ce coloniștii spărgeau geamuri, dădeau foc casei. Vorbeam cu fiul ei la câteva zile după aceea, iar felul în care mi-a explicat scena a fost: "când am văzut casa arsă, nu am vrut să intru acolo, pentru că mă așteptam să văd ce-i mai rău, mă așteptam să-mi văd mama și fiul arşi acolo și, din fericire, au reușit să fugă și să se închidă în garaj.
De partea cealaltă, tabăra de refugiaţi din oraşul palestinian Jenin a devenit un simbol al violenţei împotriva israelienilor. În luna iulie, armata israeliană a intervenit militar timp de 48 de ore, pentru prima oară în ultimii 20 de ani. Scopul a fost distrugerea depozitele de armament ale membrilor grupării Brigăzile Jenin, cei care se autointitulează centrul rezistenţei anti-israeliene. Misiunea a fost îndeplinită, dar cu o serie de costuri. Pe lângă distrugerile materiale, au murit palestinieni şi israelieni în Jenin, dar şi la Tel Aviv, unde, drept răspuns la intervenţia militară, un palestinian a înjunghiat câţiva israelieni într-un centru comercial.
Copiii din zonele defavorizate sunt primii care sar în faţa camerelor de filmat atunci când le văd. Nu şi la Jenin. Aici sunt învăţaţi de mici că nu este bine să ţi se vadă faţa în public, ca să nu existe prea multe dovezi despre imaginea ta. L-am filmat însă pe liderul taberei de refugiaţi, pe care l-am întrebat de ce continuă să se înarmeze şi să sacrifice conştient vieţile tinerilor palestinieni, în faţa unei armate profesioniste?
Jamal Hwail, lider tabără refugiați Jenin: În primul rând, întrebarea mai amplă este de ce ocupația este încă aici? Ultima ocupație din zonă. De ce sunt israelienii pe pământul nostru? Și o întrebare mai mare, în al doilea rând, suntem într-o tabără de refugiaţi. De ce mai sunt în tabăra noastră? Nu este o situație naturală. Există o decizie, numărul 194, a Naţiunilor Unite, trebuie să ne întoarcem pe pământul nostru. Dar de ce trăim aici, ocupați de soldații israelieni, tot timpul, în casele și orașele noastre, în satele noastre din Palestina. De ce? Vedeți, ultima ocupație este aici. Și marea întrebare este de ce ocupația este aici? Ocupația este cauza care a ucis oameni. Noi nu vrem să omorâm pe nimeni, dar când ocupația este prezentă dimineața și seara, în viața mea și în tot ce înseamnă viața mea, trebuie să rezist ocupației şi asta fac.
Ramallah, capitala administrativă a Autorităţii Palestiniene. Am fost primiţi de premierul palestinian, de la care am încercat să aflăm ce se întâmplă în plan politic, având în vedere cât de deteriorată este situaţia de pe teren.
Cristina Cileacu: Mohammad Shtayyeh, prim-ministrul Autorității Palestiniene, bine ați venit la Pașaport diplomatic, la zece ani de la prima noastră întâlnire.
Mohammad Shtayyeh, premierul Palestinei: Mulțumesc pentru invitaţie.
Cristina Cileacu: Domnule prim-ministru, când am făcut interviul în urmă cu zece ani, ne-ați spus atunci că ați încărunţit și situația dintre palestinieni și israelieni este aceeași. Cum ai descrie-o acum?
Mohammad Shtayyeh, premierul Palestinei: Este mult mai rău. Situația se deteriorează extrem de mult, iar actualul guvern israelian are un program special conceput pentru colonizarea intensivă a teritoriului palestinian, construirea mai multor așezări, aducerea mai multor coloniști și, de asemenea, au fost schimbate regulile angajamentului: peste 208 de palestinieni au fost uciși de la începutul anului până astăzi, asta înseamnă că uciderea a devenit mai ușoară. Și, de asemenea, am văzut incursiuni zilnice în orașele palestiniene, satele palestiniene, taberele de refugiați palestinieni, cazul Jenin, cazul taberei Nur Shams din Tulkarm (n.r. în Cisiordania) sunt evidente. Și la fel în cazul orașelor vechi Nablus, Ierihon și chiar Ramallah, peste tot. Deci nu numai asta, actualul guvern israelian în programul său de coaliție a declarat în mod explicit că poporul evreu are dreptul exclusiv de a se stabili în orice parte a Israelului, cu referire la Palestina. Asta înseamnă că odată cu schimbarea anumitor măsuri administrative, acum că ministrul de finanțe va aproba chiar el construcția de colonii (n.r. aşezări israeliene pe teritoriul Cisiordaniei) şi, în loc ca decizia să treacă prin opt departamente diferite, acum se merge de la el la colonii, direct. Deci situația se deteriorează. Israelul a lansat împotriva noastră diferite tipuri de războaie, război pe pământ, expropriere, confiscare, război asupra oamenilor, 4651 de palestinieni sunt în închisoare. 208, așa cum v-am spus, au fost uciși de la începutul anului până astăzi. Și, de asemenea, situația privind apa, situația infrastructurii şi partea cea mai rea este că acum Israelul ne deduce banii. Aproximativ 100 de milioane de dolari sunt deduse din impozitele noastre în fiecare lună. Acest lucru ne-a pus în situația de a nu putea plăti salariile complete pentru ultimul an. Deci asta se întâmplă acum, este mult mai rău ca niciodată.
Cristina Cileacu: O dilemă eternă în acest conflict care are deja 75 de ani este faptul că unul spune că celălalt este terorist, iar celălalt spune "luptăm pentru libertate". Sunt cazuri, chiar recent, palestinienii devin mult mai agresivi față de israelieni și invers, deci violența este prezentă și crește. La ce va duce asta, pentru că acum aveți generații de oameni, de ambele părți ale gardului, care trăiesc în această presiune?
Mohammad Shtayyeh, premierul Palestinei: În primul rând, nu pui pe picior de egalitate ocupanții și ocupaţii. Palestinienii sunt victime care trăiesc sub ocupație militară directă, cu un regim de colonializare. Israelul este o putere ocupantă, iar Israelul este un stat colonizator. Nu sunt tancurile noastre cele care înconjoară Tel Avivul, tancurile israeliene care ocupă Ramallah, Ierusalimul, Gaza, Nablus, fiecare palestinian. Asta în primul rând. A doua problemă importantă, este în mâinile israelienilor să dicteze împușcăturile. Forțele de securitate palestiniene se ocupă doar de lege și ordinea. Nu există nicio modalitate ca un polițist palestinian să stea umăr la umăr cu un soldat israelian. În niciun caz. Nu funcționează așa, pentru că oamenii noștri sunt aici pentru a pune în aplicare legea și ordinea. Armata israeliană este aici pentru că este o putere ocupantă. Prin urmare, nu noi inițiem violență. Prezența armatei israeliene este în sine un act violent împotriva poporului civil. Și ce face poporul palestinian? Avem dreptul să ne apărăm ca oameni sub ocupație. Și am adoptat o măsură pașnică care spune că le cerem oamenilor să treacă prin rezistență pasivă. Acum, nu controlăm toate zonele. Ierusalimul nu se află sub domeniul nostru de securitate. La fel, Hebron. 50% din orașul Hebron nu sunt sub domeniul nostru și așa mai departe. Și de unde vin mitralierele pe teritoriul palestinian? Noi nu fabricăm M-16 și așa mai departe. Totul este contrabandă din Israel sub ochii, auspiciile și supravegherea Shin Bet israelian (n.r. serviciul de securitate internă israelian) şi a armatei israeliene. Ei știu ce se întâmplă și vor să se întâmple, pentru că Israelul vrea să ne tragă într-o situație de securitate, într-un moment în care noi vrem să tragem Israelul într-o situație politică. Israelul nu vrea o cale politică. Ei doresc o situație de securitate în care vărsarea de sânge alimentează sângele, deoarece israelienii știu că o înmormântare generează înmormântare. Deci nu suntem într-un act de agresiune împotriva israelienilor. Suntem într-un act de apărare împotriva colonizării israeliene și a ocupației israeliene.
Într-un teritoriu atât de zbuciumat sunt şi oaze de linişte. Suntem deja obişnuţi să găsim români peste tot, i-am întâlnit şi în Palestina. Hasem Abu Lafi este palestinian, dar a studiat arhitectura la Bucureşti şi a revenit acasă cu o soţie din România.
Haşem Abu Lafi, arhitect: Da, am venit cu două diplome: diploma de la școală și de la statul român, care mi-a dat nevasta. (...) Mama soacră era asistentă medicală la spitalul studențesc și a fost o perioadă în care apăruse SIDA şi a trebuit să ne facă tuturor străinilor, analize. Și ea mi-a facut analize, și eu când am intrat la analize, era poza ei la mama ei pe birou și i-a spus, doamnă,cine este domnișoara asta? E fiica mea. E frumoasă. Și am făcut analize pentru toți care nu voiau să meargă. Cine vrea să facă analize? Păi nu te duci, lasă că mă duc eu să fac în locul tău, ca să mă tot duc acolo, până ce am prins-o la mama ei, venea de la şcoală la mama ei şi atunci ne-am cunoscut.
Liliana Abu Lafi, soție: Da. La început, sigur, a fost foarte greu, pentru că nu știam nici limba. Am început să lucrez la un spital aici și am învățat limba singură, din cărți, și citit și scris. Și încet-încet, m-am obișnuit. Am avut oameni care m-au ajutat și m-au încurajat să rămân. Bine, e o diferență foarte mare între România şi aici, dar având oameni care m-au iubit și au avut grijă de mine, m-am simțit ca acasă, de fapt. Acum, după 30 de ani, pot să spun că mă simt aici ca acasă.
Haşem Abu Lafi, arhitect: Eu când intru în România mă simt ca acasă. Nimeni nu mă întreabă nimic, pot să mă plimb pe stradă până dimineață, nimeni nu mă întreabă ce fac dacă mă vede pe stradă, dar aici te plimbi, nu ştii când te opreşte cineva, nu știi ce păţeşti, nu ştii absolut nimic. Și tot ce dorim, pace și o țară independentă, liberă și atât.
Valeria a venit în Palestina în anii 80, o altă poveste de dragoste dintre un absolvent palestinian, fiul celui mai mare producător local de oţel, şi o timişoreancă. Rezultatul: o altă familie mixtă, în care se vorbeşte română şi arabă.
Cristina Cileacu: Ați regretat vreodată că v-ați mutat din România în Palestina?
Valeria Hassuneh: Nu, niciodată. Cum v-am spus, pe mine mă interesează familia mea să fie bine. Puteam să fiu în România și să știu eu, şi să am parte de un soț violent, de nu știu... Dar aici e mult mai bine și m-am obișnuit și am copiii, nepoții, Toată lumea mă respectă. Eu respect pe toată lumea. Dacă tu nu respecți lumea, lumea nu te respectă. Oricât de buni ar fi ei. Așa că dacă eu îi respect, automat ei trebuie să mă respecte.
Cristina Cileacu: Te simți diferit față de prietenii tăi palestinieni?
Omar Hassuneh, fiul Valeriei: Trebuie să spun ceva. Eu sunt foarte fericit că sunt pe jumătate român. Deci asta a fost foarte frumos. Am simțit că am ceva special. Deci e un mix de două culturi și am luat ceea ce este bun din cultura mamei şi ce bun din cultura tatălui meu și am un amestec frumos, trebuie să spun.Sunt foarte fericit și pentru mine, mama e un foarte bun exemplu, este un exemplu frumos despre România, aici, pentru oamenii care locuiesc aici. Pentru că are un stil sau o personalitate, tradiții frumoase, toată lumea o place pe mama, o respectă, deci este foarte frumos. Și eu, pentru mine, sunt foarte fericit să fiu pe jumătate român și că mama este din România. Am o fetiță, o cheamă Valeria. I-am dat numele Valeria că să fie exact ca mama. Deci și de fiecare dată oamenii întreabă cum o cheamă pe fata asta? Și eu spun Valeria. Ea e foarte curajoasă că a venit aici şi a trăit în această ţară. Sunt sigur că nu a fost simplu pentru ea să fie aici, dar cu siguranţă este curajoasă şi a făcut tot ce a putut să avem o familie de succes şi să ne transmită mai departe acest tip de succes şi sper ca noi să îl dam mai departe copiilor noştri.
Cristina Cileacu: Deci îi datorezi totul mamei tale?
Omar Hassuneh, fiul Valeriei: Trebuie să spun, 90% mamei, sigur.
Un mic colţ de pace am găsit şi la biserica românească de la Ierihon, unde am am ajuns neanunţaţi, dar am fost primiţi cu bucurie de maicile care slujesc acolo.
Cristina Cileacu: Vă afectează situația actuală dintre israelieni și palestinieni?
Sora Elena: Absolut deloc. Nu avem nicio problemă. Noi niciodată n-am avut necazuri, n-am avut probleme. Trăim aici în Ierihon, trăim în cartierul palestinian în Ierihon și avem vecini foarte înțelegători. Chiar ori de câte ori avem nevoie de ceva, mergem și cumpărăm, ne facem aprovizionarea de aici și aprovizionarea o face și părintele superior, cu părinții slujitori și dăm slavă Bunului Dumnezeu că nu ducem lipsă absolut de nimic. Avem de toate, dăm slavă lui Dumnezeu, pentru toate darurile și pentru tot ce ne dăruiește Bunul Dumnezeu spre mântuirea sufletului.
Conflictele şochează omenirea atunci când apar. Pe măsură ce trece timpul, pentru cei care sunt implicaţi direct, viaţa se construieşte în jurul lor, pentru toţi ceilalţi orice conflict devine o ştire pe care au mai auzit-o. Israelienii şi palestinienii se luptă în continuare pentru pământ şi din păcate pentru cele două popoare, nimeni nu ştie ziua când va fi pace.