Yevhen este din Mariupol și are trei copii: Matvey de 12 ani, Sviatoslava de 7 ani și Alexandra de 5 ani. După ce Yevhen a divorțat, copiii au rămas la el. Când a început războiul, Yevhen și copiii s-au ascuns o lună prin subsoluri, iar după aceea au fost evacuați forțat împreună cu alți locuitori din Mariupol. Yevhen a fost dus în lagărul de prizonieri din Olenivka, în timp ce copiii au fost duși în Moscova, fiind la un pas de a fi trimiși să locuiască cu o familie rusă. "Tată, ai maximum cinci zile să vii să ne iei – altfel ne vor adopta", a fost momentul în care bărbatul a pornit într-o lungă călătorie pentru a-și salva copiii.

Yevhen a povestit pentru site-ul de investigație Meduza cum a supraviețuit captivității în lagăr, cum și-a salvat copiii și cum a ajuns cu ei în Letonia.

"[În 24 februarie], lucram ca operator de macara. Când am aflat că a început războiul, m-am gândit imediat ce să fac cu copiii. Am plecat de la serviciu, m-am dus acasă, am luat mâncare, apă și haine și ne-am adăpostit în subsol. Nici măcar nu a trebuit să le explic [copiilor] ce se întâmplă – ei au înțeles. Când bombardamentele au început, mi-am dat seama că am putea fi îngropați de vii printre ruine. Așa că am plecat, ne-am dus la casa părinților fostei mele soții, am stat câteva zile cu ei și, pentru că au ajuns bombardamentele și în zona aceea, am luat o saltea gonflabilă și ne-am dus toți șase în subsolul blocului lor", a povestit bărbatul.

Apoi, el a fost sunat de șeful lui, care i-a spus că se pot muta cu toții într-un apartament în care ar fi fost în siguranță, și unde au stat până pe 19 martie, când s-au decis să plece pentru că situația era tot mai periculoasă. Erau dispuși să plătească oricât, dar nimeni nu îi lua, iar combustibil nu se găsea.

Într-o zi, blocul unde stăteau a fost bombardat, așa că bărbatul și-a dus copiii la spitalul din apropiere, care avea mai multe adăposturi. Au stat acolo 140 de oameni, deși capacitatea era de 75. "La început, a fost relativ calm, dar apoi atacurile cu bombardamente au devenit mai intense. Erau oameni morți pe străzi, era un drum al morții.

În 7 aprilie, au aflat că în zonă urmau să ajungă trupele cecene și li s-a dat termen ca în jumătate de oră să fugă.

Au mers la un adăpost, dar era supraaglomerat, așa că și-au continuat drumul până la un punct de control.

"Ne-au confiscat toate obiectele ascuțite și au început să ne percheziționeze bagajele. S-au uitat chiar și în șosete. S-au uitat prin documentele mele și au văzut că eram fost militar. Și-au frecat mâinile: „Ei bine, bine, bine”. Apoi ne-au închis pe mine și pe copiii mei într-o cameră separată, ne-au spus să așteptăm și au plecat cu documentele noastre. Am stat acolo până seara.

Apoi a venit un autobuz [pentru toți cei care fuseseră în adăpostul anti-bombă], precum și o mașină separată pentru mine. Mi-au spus: „Nu-ți face griji, pleci doar câteva ore pentru a rezolva lucrurile cu documentele tale.” Am luat actele, inclusiv certificatele de naștere ale copiilor mei. Speram să mă întorc în două sau trei ore. 

M-au dus în satul Bezimenne de lângă orașul Novoazovsk, unde ucrainenii erau interogați. (...) După ce soldații ruși m-au interogat, m-au legat, mi-au acoperit capul, m-au urcat într-o mașină și m-au dus la centrul de detenție temporară Novoazovsk.

Apoi a venit un tip și lucrurile s-au complicat: „Nu știți în ce v-ați băgat. Va fi rău: o să-ți pun întrebări și, dacă văd că minți, ori o să-ți lovesc rotula, ori să te înjunghii oriunde vreau”.

M-au dezlegat a doua zi, când m-au adus la alt interogatoriu. Mai întâi m-au fotografiat, apoi m-au condus la celulă. Am stat acolo încă câteva zile, apoi ne-au înghesuit pe toți 17 într-un microbuz, ca pe niște animale, ne-au adus la Unitatea de Crimă Organizată din Donețk, unde ne-au fotografiat din nou pe toți și apoi ne-au luat amprentele. Erau mai mulți anchetatori acolo. Mi-au pus aceleași întrebări standard: „Care este relația ta cu Batalionul Azov?” Am explicat din nou situația.

Apoi m-au dus într-o celulă de șase persoane în care erau deja 60 de persoane. Toată lumea a respirat prin crăpătura dintre ușă și podea și practic nimeni nu a vorbit, pentru că încercam să economisim oxigen. Angajații de acolo ne-au cumpărat două pâini și două sticle de apă. Am stat așa vreo 24 de ore", a povestit bărbatul.

De acolo, a fost dus la mai multe secții de poliție din Donețk, pentru ca într-un final să ajungă la Olenivka, unde a stat 45 de zile.

Până la Donețk a mers pe jos cu mai mulți ucraineni. Acolo, a așteptat să i se spună ce s-a întâmplat cu copiii lui.

"A venit o femeie, mi-a dat actele și mi-a spus: „Certificatele de naștere ale copiilor tăi nu sunt aici, pentru că astăzi, la ora 5:00, copiii tăi au fost luați la Moscova”. Eram înnebunit - copiii mi-au fost duși în aceeași zi în care am fost eliberat!

Mi s-a dat numărul unde aș fi putut vorbi cu agenția de servicii sociale responsabilă de plecarea lor. Nu aveam o cartelă SIM locală și nu era nicio modalitate de a cumpăra una [din cauza cozilor lungi]. Dar am reușit să folosesc telefonul unui soldat pe care l-am întâlnit afară", a spus Yevhen. 

Oamenii de la serviciile sociale au încercat să îl mintă că cei trei copii vor fi aduși înapoi în țară. Bărbatul s-a decis să se întoarcă acasă la Mariupol, să vadă în ce stare este casa lui.

"Când am ajuns la Mariupol, mi-am dat seama că nu puteam face nimic acolo. Erau rămășițe umane [pe străzi] și câini care rodeau brațe și picioare umane. Este foarte înfricoșător să vezi un câine alergând cu un braț în gură. Am sunat niște prieteni care locuiau în afara orașului și m-au primit. Am locuit cu ei două sau trei zile și am găsit de lucru la o pensiune din Melekino, făcând mici reparații.

Apoi Matvey m-a sunat: „Tată, ai maximum cinci zile să vii să ne iei – altfel ne vor adopta”. [Asistenții sociali] se oferiseră fie să-i trimită la o familie, fie la un orfelinat. Copilul le-a spus categoric că până nu va vorbi cu mine nu va lua o decizie.  Am început să-mi sun prietenii, cunoscuții, am cerut bani pentru a ajunge la Moscova, m-am rugat și am încercat să împrumut câțiva. Dar în timp de război, asta e destul de greu.

După conversația mea cu Matvey, am sunat la serviciile sociale. Mi-au spus că totul a fost o prostie și că băiatul înțelesese greșit. Rudele mele m-au sfătuit să iau legătura cu voluntarii ruși. I-am sunat și le-am explicat totul. A doua zi, mi-au trimis o mașină. Voluntarii mi-au trimis 2.000 de ruble (32 dolari) prin șofer, care m-a dus de la Melekine la Novoavosk, la punctul de control. Acolo, [soldații ruși] m-au controlat, m-au dezbrăcat și au căutat tatuaje. Le-am spus: „Vin de la Olenivka, de la închisoare. Iată certificatul meu.”

În cele din urmă, m-au lăsat să trec granița și mi s-a oferit un cartelă SIM rusească. I-am sunat pe voluntari. Mi-au spus să merg la Taganrog, iar de acolo să iau trenul până la Rostov. De la Rostov, am luat un tren spre Moscova. Voluntarii mi-au cumpărat singuri biletul.

Când au aflat despre situația mea, voluntarii au scris o scrisoare adresată lui Putin. Și în timp ce mă îndreptam spre Moscova, un reprezentant al Comisarului rus pentru drepturile copilului m-a contactat și mi-a spus: „Ați stârnit așa tam-tam în toată țara!” ", a mai spus Yevhen.

De la gara din Moscova, a ajuns la Polyana. Un loc cu gardieni înarmați, îngrădit ca o închisoare. 

"Era un fel de tabără ciudată: trezirea era la 5:00 dimineața, iar 10:00 stingerea. Li se dădeau niște pastile și li s-au făcut teste medicale - în 22 de zile, au făcut suficiente teste pentru a umple patru coli A4 de hârtie. Nu făcuseră niciodată atâtea. Copiii mi-au spus mai târziu că li s-au arătat filme despre război, crimă și unul despre o fată care ucide câini și le coase pieile. Nu știu pentru ce îi pregăteau. Pentru ce au nevoie de toate aceste examene medicale? Doar pentru a le cunoaște starea de sănătate? Nu vei putea niciodată să mă convingi de aceea (...) Mi-am petrecut o jumătate de zi completând declarații și semnând formulare. Când totul a fost gata, copiii și-au împachetat lucrurile și am plecat în sfârșit", a povestit bărbatul.

Acum, cu toții sunt în Riga.