În aprilie 1933, Păstorel Teodoreanu, poet, avocat, scriitor, publicist, epigramist, pasionat de gastronomie și membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene, primea „în halat și papuci”, în apartamentul său de pe Calea Victoriei, un celebru gazetar. Întâlnire cu o personalitate dublă fascinantă: Păstorel era „un om liniștit, aproape timid, cu vocea întretăiată, șovăielnică, dar cu mersul sigur”, dar și un personaj cu vervă pantagruelică, care executa tumbe aeriene și bea din vasul cu flori în localurile și orele târzii ale Bucureștiului. Rezultatul este poate unul dintre cele mai lucide și mai savuroase interviuri din presa interbelică - un dialog în care Păstorel Teodoreanu disecă cu ironie chirurgicală epoca sa, de la decadența amorului modern la „bovarismul ieșean", oferind în același timp o lecție de sinceritate educativă și astăzi.

Acest articol apare, în cadrul campaniei Interviurile secolului XX, grație arhivei digitale Ziarele Arcanum, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.

Interviul a fost realizat de Ioan Massoff, celebru în epocă pentru personalitățile culturale intervievate, și a părut în Rampa, pe 16 aprilie 1933. Descrierea introductivă, ușor urmuziană, aparține tot gazetarului:

Rar exemplificare mai plastică a ceea ce psihanaliștii numesc — cam pretențios — multipersonalitatea eului. Eu cunosc pe doi domni d-l Al. O. Teodoreanu (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu - n.r.), sau mai bine spus pe Al. O. Teodoreanu și pe d-l Păstorel Teodoreanu, care, deși una și aceeași persoană, par ireconciliabili. Par numai!

D-l Al. O. Teodoreanu, autorul volumului de ascuțită vervă pantagruelică premiat de Academia Română, Hronicul Măscăriciului Vălătuc și al altor volume scrise cu un umor cu totul personal, este un om liniștit, aproape timid, cu vocea întretăiată, șovăielnică, dar cu mersul sigur.

Păstorel Teodoreanu este un tânăr mult mai înfipt, ba curajos chiar, având în vedere că îndeobște își face intrarea în vreun local de noapte prin trei tumbe aeriene, care bea din vasul în care se țin florile și care — fără concurent — e ceea ce se numește prin excelență un „entreneur”. Nu oricui îi este dat să-și asume acest rol, pe muchie de cuțit. Ca să-l poți îndeplini, trebuie să fii făcut pentru aceasta… Întotdeauna d-l Păstorel își găsește câte un imitator, care, lamentabil, este invitat de asistență „să ia loc!“ pe motiv că „nu-l prinde“.

Totuși, lesne de înțeles, Al. O. Teodoreanu și Păstorel Teodoreanu au trăsături comune: inteligență sclipitoare, vervă, ironie usturătoare, spirit critic, ascuns sub jovialitate.

Țin să observ că interviul de mai la vale este luat d-lui Al. O. Teodoreanu, găsit realmente în „halat și în papuci“, într-un pitoresc apartament de pe Calea Victoriei.

— Sunt sigur că nu-ți vei începe articolul scriind că te-am întâmpinat cu o expresie surâzătoare și cu brațele deschise, spunându-ți — bineînțeles, după ce, cu amabilitatea care mă caracterizează, te-am invitat să iei loc: „Vrei un interviu. Cu plăcere! Sunt în totul la dispoziția scumpilor cititori pe care îi iubesc. Pentru aceasta, de mai înainte îți mulțumesc“.

Mă pregăteam să formulez o întrebare, dar n-apuc să deschid gura:

— Altceva: nu spune că pentru a obține fotografiile pe care le vei da publicității, când vei reproduce convorbirea noastră, ai mobilizat cinci reporteri și trei detectivi. Nimeni nu te va crede și mă vei face și pe mine ridicol. Spune că imediat ce mi le-ai cerut, am deschis un sertar și că te-am lăsat să alegi. Și așa ai toate șansele să nu fii crezut, dar spunând adevărul rămâi măcar cu conștiința împăcată.

— Mi se pare că nu prea iei în serios interviurile! Ești contra lor?

— Nu iau în serios decât ceea ce nu merită să fie luat.

— Cu toate acestea ți se atribuie convorbiri pe care le-am găsit foarte interesante.

D-l Al. O. T. mă fixează surâzând:— Te cred. Sunt scrise de mine.

— Cum așa?

— Când vine unul pe care nu-l știu și pretinde convorbire pentru ziarul lui, eu îi spui să puie pe hârtie ce are de întrebat și să poftească mai pe seară, dacă mă ia de dimineață, sau a doua zi, dacă vine seara. Redactez răspunsurile și îi înmânez hârtia. Ce pune el de la dânsul îl privește, dar răspunsurile apar cum vreau eu. Dacă e băiat deștept, mai înflorește pe ici pe colo, mai interpretează, mai inventă dialoguri. Cum o denatura însă o iotă, imediat dezmint. Dacă reporterul e mai nerod sau mai leneș, nu pune în gazetă decât întrebările și răspunsurile, și atunci îți mărturisesc, sunt cel mai mulțumit.

— Văd că trebuie s-o fi pățit rău.

— Mă aflam odată în restaurantul unui mic orășel moldovenesc unde trebuia să iau parte la o șezătoare literară. Se prezintă un tânăr, corespondent al unui ziar cotidian din București și redactor al unei foițe locale. Îi ofer un pahar cu vin și vorbesc cu el de toate, fără să-mi treacă prin gând că energumenul va da publicității convorbirea noastră. Țin minte că, între altele, i-am citat un proverb arab conținând o ironie la adresa femeilor. Ei bine, știi ce a făcut dumnealui? Mi-a atribuit o șarjă acerbă la adresa cucoanelor din localitate, șarjă ieșită întreagă din, ca să zic așa, capul lui. Numitul avea probabil de lichidat chestiuni personale și îmi făcea onoarea să mă considere un, cum se zice, „glas autorizat”. Din modestie am dezmințit convorbirea.

— Acum înțeleg.

— O dată însă, continuă d-l Al. O. T., neglijarea adevărului de către un reporter mi-a folosit. Conduceam ca membru al consiliul de administrație un turneu al Teatrului Național din Iași, prin Moldova și Bucovina. Sărbătorirea semi-centenarul morții ctitorului scenelor naționale, Vasile Alecsandri. În unele orașe țineam înaintea începerea spectacolului O conferință despre Alecsandri. Un impresar pripit m-a anunțat într-un orășel unde nu intenționam să vorbesc și în care n-am acceptat să duc nici trupa, decât după ce am fost asigurat de el că scena e suficient de mare ca să putem instala decorurile și proiectoarele cu care circulam. Când debarcăm, ce să văd? O sală cât odaia asta și o scenă cât masa. Actorii demoralizați, eu furios. Intrarea pe scenă se făcea din stradă, iar în locul cortinei un cearceaf, probabil de la unicul hotel local. Printr-o gaură a cearceafului examinam sala: o mână de omeni pe care îi interesa Alexandri cât pe Rabindranath Tagore afacerea Skoda. Arunc o privire elocventă impresarului care tremura în culise, ies în fața cearceafului, mă uit în sala care se umpluse cum zice cronicarul „giur-pregiur”, îmi vine să râd, mă abțin și glăsuiesc cam așa :

„Doamnelor și domnilor,Din eroare s-a anunțat că d-l Al. O. Teodoreanu vă va vorbi în astă-seară despre Vasile Alecsandri. Nefiind anunțat, d-l Teodoreanu n-a sosit în localitate. La urma urmei, despre Vasile Alecsandri v-aș putea vorbi și eu. Se vede însă că vitregia soartei n-a îngăduit frumosului domniei-voastre oraș să albă un teatru la înălțimea spectatorilor care decorează această modestă sală ! De aceea,

Publicul să nu se mireCă vorbii îl tai cursul,Dar îi dau și-o lămurire:Cum e teatrul și discursul".

Impresarul fugise. Dar nu asta importă. Știi ce-am citit peste câteva zile într-un ziar din Capitală? Iată! „Trupa Teatrului Național din Iași a obținut un mare succes în orașul nostru cu Coana Chirița în provincie de Vasile Alexandri. E regretabil totuși că înainte de începerea spectacolului un actor și-a permis să ironizeze publicul”.

Dacă s-ar fi știut cine era actorul, desigur că fratele meu Ionel, care era directorul teatrului, ar fi suferit neajunsuri în urma acestui mic incident, pe care i-l comunic pe această cale și despre care află abia acum. Vezi dar că recunosc utilitatea presei și te asigur că-i păstrez recunoștință pentru serviciile pe care mi le-a adus.

— Cum se face însă că nu i-ai mărturisit fratelui matale până acum această întâmplare ?

— Când m-am întors din turneu, aveam în sac lucruri mai nostime de povestit, dar pe acelea nu țin să le dau publicității. Dacă nu mă provocai d-ta poate o uitam de tot. Văd însă că mă faci s-alunec pe o pantă pe care nu-s deprins să circul. M-am deprins să mă adresez compatrioților mei din vitrine sau din coloanele ziarelor. Ideile mele stau în piață și pot fi aclamate sau bătute cu pietre. E soarta lor. Ușa mea e închisă însă curiozității publice. Ea se deschide numai amicilor personali.

— Probabil fiind că îți admiră activitatea publică.

— Te înșeli. Nici o legătură între una și alta. Am amici devotați, înscriși în partide al căror program nu aș înceta să-l combat niciodată și dacă m-ar auzi la tribuna unei săli de întrunire, m-ar dezaproba vehement, după cum sunt oameni care m-au aplaudat în întruniri și pe care, cu toate acestea, îi îi văd. Foarte rar și chiar deloc. Cât privește literatura…știu că sunt unii poeți care dacă află că și că nu le-ai admirat un singur vers dintr-o poezie, nu-ți mai răspund la salut. Acești inspirați amestecă literatură până și în amor. Eu, drept să-ți spun, literatură cu amor o mai înțeleg, dar amorul cu literatură nu-l înțeleg de fel. În ce mă privește, trăiesc pentru mine, și scriu pentru nimeni. Mi s-a întâmplat ades ca admiratori fanatici să mă plictisească la masă; în schimb, m-am distrat de multe ori admirabil cu oameni care nu mă citesc sau mă dezaprobă.

Nu e oare în aceasta atitudine oarecare dispreț, fie pentru cititor, fie pentru amici?

— Desigur că nu. Dar nu-mi place să amestec noțiunile. Trei căciuli și nouă elefanți nu fac nici patru căciuli, nici zece elefanți. Numai un nebun poate concepe această adunare posibilă. Prin urmare, pe amici nu-i pot disprețui. Noțiunile de amiciție și dispreț se resping! Pe cititor nici atât. Eu nu scriu nici pentru nevârstnici, nici pentru ignoranți, nici pentru proști. Literatura mea se adresează mai mult judecății decât sentimentului. Și cum pentru judecată am o nemărginită admirație, îți dai seama că-mi prețuiesc cititorii. Îi prețuiesc în măsura în care și ei mă prețuiesac. Legătura dintre noi ființează pe principiul vaselor comunicante.

Profit de un moment de tăcere pentru a plasa și eu o vorbă :

— Constat că nu ești contra interviurilor.

— Am pus totdeauna la îndoială sinceritatea acelora care dedară că nu dau interviuri și nu primesc decorații. Declarația că că numiții nu dau interviuri o aflăm tot dintr-un interviu și refuzul de decorații nu se produce decât atunci când respectivul găsește că distincâia e prea mică pentru marile lui merite. În primul caz numitul e numai gogoman. În al doilea, e și mojic.

Cui nu-i place să fie intervievat n-are decât să tacă. Cui nu-i plac decorațiile n-are decât să le ție la sertar. Dar să iei atitudine? De minimis non curat praetor, nu-i așa ?

Mă uit la vorbitor. Un minut nu stă locului. Aprinde țigară de la țigară, se plimbă prin odaie, se așază, iar se ridică, se agită, pare convins de ce spune, și… mă convinge. M-a convins chiar că medicii habar n-au de ce spun și că regimul pe care ce mi l-au impus e mult mai puțin nimerit decât paharul de Xeres pe care mi-l oferă. Mă uit cu câtă ritualică grijă și-l umple apoi pe-al său. Îl privește. Îl miroase, îl gustă. E mulțumit. E momentul să-l întrerup pentru a-mi formula întrebările. Știind ce mă așteaptă, contrar obiceiului, le-am însemnat mai dinainte.

Scot hârtia din buzunar și încep:

— Ce crezi despre amor?

— Dacă vrei să vorbești porcării, du-te la Cameră și stai vorbă cu reprezentația națiunii.

— Întrebarea mea e foarte serioasă?

— Cum poți vorbi astăzi serios despre amor?

Nici nu se mai știe bine ce-i. Îmi aduc aminte de o frază de Villiers de L'Isle-Adam: „Il l'amait jusqu’a la lettre de change, jusqu'au coup d'épée, jusqu'au bouquet de violettes". Câți mai pot înțelege acum această gradație inversă? Nu numai despre amor, dar chiar și despre flirt e deplasat să vorbești în această epocă de bancheri falimentari și de cârnățari mondeni.

Ți-aș putea rezuma într-un singur dialog toate declarațiile de amor care au loc pe tot globul la ceasurile când posturile radiofonice transmit muzică de dans:

— Ce sâni frumoși ai!— Găsești?— Dă-mi-i mie!— Obraznicule!— Te rog!— Poți să mă rogi.— Te rog mult.— Atunci când?— Mâine!— La câte?— La cinci!— Unde?— Strada A, numărul B, Scara C, Etaj D.— Bine, vin. Dar să nu mă faci s-aștept!

— Ai vreun mare regret în viață? - întreb deodată în scop de a abate discuția de la temele grave.

Nici unul. N-am decât regrete mici.

Regret de pildă, că nu am averea lui Rockefeller, vocea lui Caruso, urechea lui Wagner, înfățișarea lui Rudolf Valentino, capul lui Kant și norocul lui Schroder. Încolo, nimic.

— Ești influențabil?

— Am fost influențat de femei și am influențat la rândul meu bărbați. Vezi că meritul nu-i mare.

— Ești gelos?

— În amor?

— Desigur!

— Foarte zelos !

— Nu, gelos!

— A! gelos! Deloc! Nu-s gelos decât pe Stan Palanca și pe tinăra generație pe care o conduce.

— Te îngrozește perspectiva îmbătrânirii?

— Dacă vrei să-ți răspund, vino peste patruzeci de ani! Îmi trebuie timp de gândire.

— Ești nevoit a minți des?

Tot timpul, dar n-am cui. A minți înseamnă să recunoști în cel pe care-l minți o mare superioritate față de domnia-ta. Nu merg cu modestia și cu lichelismul până acolo. Dar, ca să/ți arăt gândul meu întreg, regret că trebuie să răspund, exprimându-mă bilingv. Trebuie să recunoști însă că e greu să traduci în limba Mioriței ceea ce vreau să-ți spun: „je ne digne pas mentir”.

— Îți recunoști defectele?

— Mi le recunosc amicii. Eu le ratific și le ilustrez.

— Ce apreciezi mai mult în viață?

— Frumusețea, loialitatea, calul, femeia, cântecul, vinul bun, eleganța, lenea... știu și eu?

— Te crezi om inteligent?

— Las! să răspundă Rivarol: deloc când mă consider, enorm când mă compar; dacă am greșit citatul e că citez din memorie.

— Dar spiritual?

— Dumnneata nu vezi?

— Ce crezi de domnul Iorga?

— Are o memorie extraordinară. Aproape ca a mea. O singură dată însă am suferit o regretabilă amnezie și tocmai în fața domniei-sale.

— Cum ți se scurge viața; în mod liniștit sau furtunos?

— Pe harta Iașului este însemnat cu albastru un pârâu: Bahluiul. Te asigur că nu are apă, dar îți jur că se revarsă?

— Ți-a fost vreodată viața în pericol?

— Da, asistând la o piesă de d-l Iorga.

— Dar în război?

— Acolo n-ai timp să-ți dai seama.

— Dar ai fost rănit...

— Desigur, din greșeală. Glontele nu-mi era destinat. Sunt un om norocos.

— Ai vreun ideal în viață?

— Un filosof (nu știu care căci nu l-am citit; citatul îl țin minte de la Ralea), a spus: „La vie est la course après l’impossible, à travers l’inutile”.

Eu îl cred.

— Preferi Bucureștiul Iașilor?

— Actualmente Bucureștiul este singurul oraș din România. Sunt citadin.

— Despre Iași ce crezi?

— Nu-i nimeni ieșean de plăcere. E un oraș fotogenic, dar inabitabil. În ultimul timp la Primăria municipiului s-au succedat o serie de primari buni, oameni pricepuți și dezinteresați. Sforțările lor n-au putut școala însă din ticăloșie această veche cetate de scaun lăsată în părăsire de toate guvernele. E destul să-ți spun că Pinacoteca Academiei de Belle-Arte, conținând tablouri de inestimabilă valoare, donate de mari filantropi, printre care citez pe protosinghelul Sofronie Vîrnav și pe Costache Negri, are drept fond de întreținere suma de 675 de lei. Dacă țineam cont că sălile în care se păstrează tablourile nu sunt încălzite și că pânzele prin urmare suferă anual sensibile schimbări de temperatură e ușor de prevăzut soarta lor. Nenumăratele rapoarte pe care pictorul Ștefan Dimitrescu, rectorul Academiei, le-a adresat celor în drept au rămas fără răspuns, și cred că numai pentru Grigorești și pentru acel minunat Boucher din primul salon, această incalculabilă avuție națională ar merita altă atenție din partea vitregei orânduiri.

Dar în afară de acțiunea de derăpănare care se întinde nestăvilită pe toate instituțiile ieșene, lăsate în părăsire, în afară de jefuirea prin expropriere a averii Sfântului Spiridon și a altor așezăminte spitalicești, ieșenii trebuie să mai suporte și o apă impotabilă prin javelizare și insuficientă ca debit, să se resemneze plimbându-se pe cele mai murdare străzi, mâncând cea mai proastă pâine, la cea mai proastă și mai scumpă lumină și în mijlocul tuturor bolilor infecțioase, menținute acolo în stare endemică. Un distins medic mi-a mărturisit (și asta nu-i o anecdotă) că întâlnind în tren un străin, fost coleg de Universitate, care se ducea în Polonia în timpul unei epidemii, ca să studieze scarlatina, i-a spus, fără să-și dea seama că-și ponegrește țara: „Ce cauți în Polonia, domnule? Dacă te interesează bolile contagioase, vino la Iași, că le găsești în permanență pe toate”.

Dealtfel acest oraș e atât de dezgustat de el însuși, că intenționează să se mute cu tot, cu monumente și edificii. Strada Păcurari e pe un teren fugitiv și în fiecare an își schimbă albia, în felul cursurilor de apă, cam cu un metru spre vest. Prin simpatie, fără îndoială, celelalte o vor urma. Așa că nu trebuie să mire pe nimeni dacă — cu timpul — ne vom trezi cu cetatea lui Ștefan în munții Apuseni.

La Iași sunt două categorii de oameni: cei care au fost și cei care au să fie. Nimeni nu este. Unii ieșeni nu pot ateriza, după cum unii ardeleni nu pot decola.

— Bovarismul ieșean e o realitate?

La Iași sunt două categorii de oameni: cei care au fost și cei care au să fie. Nimeni nu este. Unii ieșeni nu pot ateriza, după cum unii ardeleni nu pot decola.

Trăiesc în Iași oamenii de seamă, oamenii de cultură, de înaltă valoare morală, pictori și scriitori de talent. Știi însă că valorile morale, literare și artistice nu prea au astăzi circulație socială.

E destul să amintesc că în Iași trăiesc domnișoarele Lucia Mantu și Otilia Cazimir, domnii G. Ibrăileanu, M. Sadoveanu, M. Codreanu și G. Topârceanu, pentru a nu cita decât nume în afară de orice discuție și lăsând cu bună știință la o parte o seamă de tineri plini de talent, dar care nu s-au impus încă în opinia publică cu aceeași incontestabilă autoritate — pentru ca și omul cel mai pretențios să fie silit a recunoaște că Iașul nu e văduv de valori intelectuale. Dar am impresia că tineretul prea sportiv de astăzi nu-i înțelege tocmai bine și sunt convins că dacă toți acești fruntași ai intelectualității noastre ar practica bicicleta sau mersul în mâini ar deveni mult mai populari. Printre bătrânii mai sunt unii români incorigibili care își închipuie că nicăieri nu e mai bine va la Iași. Ascultându-i, ar trebuie să crezi că în acest oraș până și chelnării sunt wagnerieniși că fiecare ieșean, imediat ce a intrat în raza târgului, începe a vorbi în hexametri. Nevinovata lor manie nu supără pe nimeni însă. Se mai hrănesc sărmanii cu laurii iluzorii unei glorii apuse. Sic transit…

O undă de melancolie a pătruns vorbirea interlocutorului meu. Îl înțeleg perfect, căci era doară sincer de crud cu orașul în care și-a legănat copilăria.

Ca să înveselesc discuția întreb:

— Dacă ai avea copii ce educație le-ai da?

— Aș căuta să-i conving de înțelepciunea zicalei populare care sună: „Fă ce-ți spune popa, nu ce face el”. Altfel mi-ar fi foarte greu să-i fac să-mi urmeze sfaturile.

— Ce simți pentru căsătoria căsătoriei?

— Dacă aș fi însurat poate că n-aș răspunde (nu-mi place să jignesc femeile); rămânând holtei am răspuns tacit.

— Ce pasiune ai?

— Una singură: aceea de a mă feri de toate. Pasiunile strică echilibrul.

— Ce părere ai despre alcoolism?

— Împărtășesc opinia lui Leon Daudet: „Pour éviter les suites fâcheuses de l'alcoolisme, buvez un vin loyal”.

— Ce crezi despre însușirile poporului nostru?

— Accesibil culturii, refractar civilizației. De aceea, poate, cred că o lungă perioadă de politică anticulturală ar fi binevenită. Nu mă gândesc la școlile primare, bineînțeles. Dar aș vrea mai puține universități și mai multe băi publice și un mai mare consum de săpun. În universitate, în biblioteci trebuie să intre un om, nu o maimuță.

Interlocutorul meu părea într-adevăr cam obosit. Îl descususem doar trei ore și mai bine. Ca să pun punct l-am întrebat:

— La ce lucrezi acum?

— Nu fac nimic și asta îmi ia tot timpul.