La șase săptămâni după atacurile din 7 octombrie, cu un război în plină desfășurare în Gaza, viceprim-ministrul Iordaniei a emis un avertisment. „Hamas este o idee”, a spus Ayman Safadi. „Existența lui nu poate fi eliminată.” În ciuda a șapte luni de bombardamente – sau poate chiar din cauza acestora – Hamas este astăzi una dintre cele mai importante mișcări naționaliste și islamice din lume. Dușmanii săi denunță gruparea ca fiind echivalentul Statului Islamic. Susținătorii săi o numesc „rezistența”.

În cartea scrisă de Beverley Milton-Edwards și Stephen Farrell, „Hamas: The Quest for Power” („Hamas: În căutarea puterii”), pe baza studiului lor de referință din 2010, care a fost complet revizuit și actualizat, este spusă povestea Hamas până în prezent și este o lectură esențială pentru oricine dorește să înțeleagă astăzi Orientul Mijlociu. Studiul asupra mișcării islamiste susține că lupta cu Israelul este o parte majoră a identității sale, dar nu singurul său scop, potrivit unei analize The Guardian.

Apărută ca o ramură a Frăției Musulmane care s-a născut în taberele de refugiați din Gaza în anii 1980, Hamas este acum o mișcare armată care vrea un stat palestinian independent și islamic liber de ocupația israeliană. Fondatorii săi, cum ar fi regretatul șeic Ahmed Yassin, au fost copiii Nakba, copiii „catastrofei” palestiniene, când aproximativ 750.000 de oameni au fost forțați să-și părăsească casele în 1948, în timpul războiului care a creat statul Israel.

Deși liderii Hamas au vrut mai întâi să semene un „jihad social”, islamizând societatea pentru a-și atinge obiectivele, grupul a îmbrățișat violența în prima intifada, văzând o oportunitate de a depăși organizația seculară de eliberare a Palestinei a lui Yasser Arafat și de a prelua controlul revoltei.

Tactica sa s-a schimbat de-a lungul deceniilor, dar scopul său final nu s-a schimbat. Hamas a folosit atentate sinucigașe, tiruri cu rachete și bombe pentru a lupta împotriva Israelului și a prelua puterea.

În 2006 a câștigat cele mai recente alegeri din Palestina. Un an mai târziu, a preluat controlul Fâșiei Gaza și în octombrie anul trecut, a organizat un atac asupra comunităților din sudul Israelului, în care a ucis peste 1.100 de persoane și a luat ostatici alte 240.

„Hamas poate fi jupuit”, avertizează Beverley Milton-Edwards și Stephen Farrell, „dar nu trebuie subestimat”.

Victoria Hamas la alegerile palestiniene din 2006 a reprezentat un moment decisiv, creând o criză prin preluarea instituțiilor quasi-statale susținute de Occident pe care le subminase de mult.

Milton-Edwards este o specialistă în islam politic și în mișcările armate care au apărut din acesta, de la Frăția Musulmană, la Hezbollah, iar sfatul ei a fost căutat cu privire la problemele de securitate din Orientul Mijlociu de o serie de guverne – și europene și arabe. Farrell este un jurnalist Reuters cu zeci de ani de experiență în criză și conflict. Anterior, șef al biroului din Ierusalim, Farrell a fost el însuși răpit de grupuri militante.

Parțial istorie, parțial analiză, cartea „Hamas: The Quest for Power” se bazează pe cercetarea directă pe teren a autorilor. Publicată inițial în 2010, în urma războiului de trei săptămâni între Israel și Hamas în Gaza, această ediție a fost revizuită și actualizată.

Milton-Edwards și Farrell intervievează personalități Hamas de toate nivelurile. Unii, precum liderul Saleh al-Arouri din Beirut, au fost asasinați după ce au fost intervievați.

Yahya Sinwar, liderul de vârf al Hamas din Gaza, acum ascuns într-un labirint de tuneluri, s-a întâlnit cu unul dintre autori după eliberarea sa dintr-o închisoare israeliană în 2011. Există și întâlniri cu Abu Obaida, purtătorul de cuvânt al aripii militare Hamas. El este cunoscut, în arabă, drept „cel mascat”, notoriu pentru că își acoperă mereu fața în spatele unui kefieh în carouri roșii răsucite în jurul capului. „A fost dificil de știut dacă a fost întotdeauna aceeași persoană sau, uneori, o dublură a sa”, scriu autorii.

Opoziția violentă față de Israel este inclusă în identitatea grupului, dar nu este, susțin autorii, rațiunea lui de a fi. Nu confunda o piatră de hotar cu o destinație, avertizează ei. Pentru a înființa un stat islamic palestinian, ideologiile mișcărilor seculare și de stânga trebuie să fie, de asemenea, combătute.

Carta sa fondatoare din 1988 este plină de antisemitism flagrant, dar liderii săi s-au întâlnit cu omologii israelieni și au propus recunoașterea Israelului la granițele sale din 1948 cu mult înaintea rivalilor săi seculari din Organizația pentru Eliberarea Palestinei - OLP. Când Hamas a decis să participe la sistemul electoral instituit prin procesul de pace a acordurilor de la Oslo, „imbrațișarea scrutinului nu a avut scopul de a pune capăt violenței, ci de a asigura continuarea acesteia”, scriu autorii. Aripa sa militară, brigăzile Qassam, notează ei, este „în același timp atât ultra-secretă, cât și înfometată de publicitate”.

Există, de asemenea, viziuni concurente în cadrul Hamas despre cum să-și atingă obiectivele. Societatea palestiniană este diversă, iar Hamas este dornic să se prezinte ca o mișcare națională reprezentativă. Unii lideri Hamas sunt prezentați de Milton-Edwards și Farrell ca fiind mai „pragmatici”, alții ca fiind mai duri sau fundamentaliști. Deși este tentant să ne imaginăm aceste diviziuni ca fiind trase între aripa militară a Hamas și biroul său politic, autorii detaliază tensiunile interesante din cadrul brigăzilor Qassam la scurt timp după ce Hamas a preluat controlul asupra Gazei.

Mohammed Deif, liderul umbră al brigăzilor și arhitectul din 7 octombrie, s-a întors în Gaza în 2007 pentru a-și înfrunta locotenenții „radicali”, care câștigaseră puterea în timp ce se recupera după un atac israelian. În privat, relatează autorii, Deif a deplâns radicalizarea salafistă a rivalilor săi, despre care se temea că ar putea ruina reputația Hamas, legând organizația cu gruparea teroristă Al-Qaida.

Cartea parcurge istoria mișcării pe repede înainte, cu capitole care aprofundează anumite aspecte, cum ar fi atitudinea sa față de martiriu sau femei, despre care Hamas insistă că sunt implicate la fiecare nivel, dar sunt și definite în principal printr-o funcție biologică, ca „facători de oameni””.

Originile grupului sunt urmărite până la Izz ad-Din al-Qassam, șeicul războinic sirian din anii 1930, al cărui zel religios și militantism anticolonial rămân inspirație pentru cei 30.000 de luptători din aripa militară care îi poartă numele. Hamas este prezentat ca o „alternativă islamistă” specifică Fatah-ului lui Yasser Arafat, ai cărui lideri seculari dominaseră cauza palestiniană, dar până la sfârșitul anilor 80 trăiau în exil, departe de luptele zilnice ale palestinienilor sub ocupație.

Victoria Hamas la alegerile palestiniene din 2006 a reprezentat un moment decisiv, creând o criză prin preluarea instituțiilor quasi-statale construite de Oslo, susținute de vest, pe care le subminase de mult. Aici, autorii creditează ineptitudinea Fatah pentru victorie la fel de mult ca și abilitățile organizaționale puternice ale Hamas, deși poate subminează pivotul său abil în problemele interne, cum ar fi corupția, bunăstarea și furnizarea de servicii.

Autorii aduc un argument convingător: ascensiunea Hamas a fost ajutată de complezența israeliană, dacă nu chiar de complicitate. La sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90, s-au închis ochii la intrările de numerar de la susținătorii din străinătate, iar proiectele sociale ale Hamas au funcționat netulburat.

„Israelul a considerat Hamas ca pe un loc convenabil pentru OLP”, scriu autorii, în speranța că noii veniți ar putea reduce sprijinul pentru Arafat. În mod similar, premierul Benjamin Netanyahu, care s-a lăudat că a permis Qatarului să finanțeze Hamas, a contribuit la subminarea proiectului național palestinian prin avivarea diviziunilor și separarea autorităților din Cisiordania de Gaza. Pentru criticii israelieni ai guvernului lui Netanyahu, 7 octombrie a dovedit că această politică este un dezastru.

Când vine vorba de aceste atacuri conduse de Hamas, autorii trec cu sensibilitate în vârful picioarelor prin opinii și narațiuni contrastante și extrem de încărcate, punând în balanță acuzațiile și faptele. Cele mai brutale detalii vin din descrierile imaginilor filmate cu camerele de corp recuperate de pe cadavrele luptătorilor Qassam uciși.

Înainte de 7 octombrie, proiectul național palestinian era listat. O serie de țări arabe au semnat acorduri sponsorizate de SUA pentru a recunoaște Israelul, iar Arabia Saudită se așteaptă să fie următoarea, năruind speranța unui acord de pace la nivel regional. Oficialii palestinieni din Cisiordania erau văzuți ca și colaboratori venali, în cel mai rău caz, autorități ale căror forțe de securitate lucrau cu armata israeliană pentru a impune ocupația.

După cum s-a intenționat, scriu Milton-Edwards și Farrell, atacurile Hamas „au spulberat status quo-ul” și „au spulberat miturile schelei” existenței politice a OLP de la Oslo.

Inerția și relațiile cu guvernele israeliene intransigente nu au adus niciun progres către independență timp de decenii.

Atacurile au precipitat, de asemenea, un război în care Israelul a ucis până acum peste 36.000 de palestinieni. Cu toate acestea, unele sondaje de opinie sugerează sprijinul de durată al palestinienilor pentru grupare.

Deși acesta poate părea un alt paradox al Hamas, valorile statorniciei (sumud) și rezistenței (muqawama) în fața unui inamic israelian copleșitor rămân o ispită. „Hamas a funcționat pe un scenariu”, scriu Milton-Edwards și Farrell. „Când Palestina arde, sprijinul pentru ea crește.”