Găsită de navigatori polinezieni în urmă cu 800 de ani, Rapa Nui, astăzi parte din Chile, are sute de statui monumentale de piatră care îi amintesc trecutul. Insula a fost mult timp un loc învăluit în mister și au apărut multe teorii controversate. Acum, cercetătorii au descoperit că Insula Paștelui, așa cum este mai cunoscută astăzi, nu ar fi experimentat niciodată o prăbușire în masă a populației.

Concluziile oamenilor de știință vin după analiza ADN-ului de la 15 foști locuitori ai insulei îndepărtate din Oceanul Pacific. Analiza a mai sugerat că locuitorii insulei, care se află la aproximativ 3.700 de kilometri de continentul Americii de Sud, au ajuns în America în anii 1300, cu mult înainte de a ajunge Cristofor Columb în 1492 în Lumea Nouă, scrie CNN.

Unii experți, cum ar fi geograful Jared Diamond în cartea sa din 2005, „Colapsul”, au folosit Insula Paștelui ca un avertisment despre modul în care exploatarea resurselor limitate poate duce la declinul catastrofal al populației, devastarea ecologică și distrugerea unei societăți prin lupte interioare.

Dar această teorie rămâne controversată, iar alte dovezi arheologice sugerează că Insula Paștelui a fost casa unei societăți mici, dar durabile.

Noua analiză marchează o premieră. Este prima dată când oamenii de știință au folosit ADN-ul antic pentru a aborda întrebarea dacă Insula Paștelui a văzut un colaps al societății autoprovocat, ajutând să facă lumină asupra trecutului său misterios.

Pentru a investiga mai departe istoria Rapa Nui, cercetătorii au secvențiat genomurile a 15 foști rezidenți care au locuit pe insulă în ultimii 400 de ani. Rămășițele sunt depozitate la Musée de l’Homme, sau Muzeul Omenirii, din Paris, care face parte din Muzeul Național Francez de Istorie Naturală.

Cercetătorii nu au găsit nicio dovadă a unui blocaj genetic corespunzător unei scăderi abrupte a populației, potrivit studiului publicat miercuri în revista științifică Nature.

În schimb, insula a găzduit o populație mică, care a crescut constant în dimensiune până în anii 1860, a sugerat analiza. În acest moment, a menționat studiul, atacatorii de sclavi din Peru au îndepărtat cu forța o treime din populația insulei.

„Cu siguranță nu există un colaps puternic al populației, așa cum s-a argumentat, un colaps al populației în care 80% din populație sau 90% din populație a murit”, a spus coautorul studiului J. Víctor Moreno-Mayar, profesor asistent de geogenetică la Institutul Globe al Universității din Copenhaga din Danemarca.

Genomul a mai dezvăluit că locuitorii din Insulele Paștelui au făcut schimb de gene cu o populație de nativi americani, sugerând că locuitorii au traversat oceanul spre America de Sud undeva între 1250 și 1430, înainte de sosirea lui Columb în America și cu mult înainte ca europenii să ajungă la Rapa Nui în 1722.

Studiul a constatat că aproximativ 6% până la 11% din genomul indivizilor poate fi urmărit până la strămoșii de coastă din America de Sud, iar analiza echipei a furnizat informații despre când aceste două grupuri s-au întâlnit și au avut descendenți. Autorii au estimat că a avut loc cu 15 până la 17 generații înainte de aceea a indivizilor studiați.

Constatarea nu este total surprinzătoare. Istoricile orale și analiza ADN-ului insulenilor de astăzi au sugerat o astfel de strămoașă, iar rămășițele de cartof dulce, un import din America de Sud, au fost găsite pe insulă înainte de contactul european, a spus Moreno-Mayar.

Unii experți și publicul larg au fost reticente în a renunța la poveștile cataclismice despre Insula Paștelui, a declarat Lisa Matisoo-Smith, profesor de antropologie biologică la Universitatea Otago din Noua Zeelandă.

Dar genomul antic se adaugă la un număr tot mai mare de dovezi că ideea colapsului auto-provocat al populației pe Insula Paștelui este o narațiune falsă, a spus Matisoo-Smith, care nu a fost implicat în studiu.

„Știm că polinezienii originali care au descoperit și s-au stabilit la Rapa Nui în urmă cu cel puțin 800 de ani au fost printre cei mai mari navigatori și călători din lume”, a spus ea într-o declarație distribuită de Science Media Center din Noua Zeelandă.

„Strămoșii lor au petrecut cel puțin 3000 de ani trăind într-un mediu oceanic. Au navigat spre est, traversând mii de kilometri de ocean deschis și au găsit aproape toate insulele locuibile de-a lungul vastului Pacific. Ar fi mai surprinzător dacă nu ar fi ajuns pe coasta Americii de Sud. Aceste rezultate oferă unele dovezi interesante ale momentului acelui contact”, spune Lisa Matisoo-Smith.

Ea a remarcat că oamenii de știință din regiunile Pacificului au pus sub semnul întrebării narațiunea despre ecocid și colapsul societății pe baza unei game de dovezi arheologice.

„Dar acum, avem în sfârșit dovezi ADN antice care abordează direct aceste două întrebări și poate ne vor permite să ne concentrăm pe o narațiune mai realistă a istoriei acestei insule polineziene intrigante, dar de fapt destul de tipice”, a spus ea.

Un studiu publicat în iunie, bazat pe imagini din satelit ale pământului folosit cândva pentru cultivarea hranei, a ajuns la o concluzie similară.

Rămășițele umane folosite în noua analiză ADN fuseseră colectate de savantul francez Alphonse Pinart în 1877 și de antropologul elvețian Alfred Métraux în 1935, potrivit ultimului studiu, care a citat arhivele muzeelor.

În ce circumstanțe au fost luate rămășițele nu este clar, dar au făcut parte dintr-o tendință mai largă de colectare din regiunile colonizate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Echipa de cercetare a lucrat cu comunitățile Rapa Nui și instituții guvernamentale pentru a obține consimțământul pentru studiu. Oamenii de știință au spus că speră că rezultatele vor ajuta la facilitarea repatrierii rămășițelor, astfel încât indivizii să poată fi înhumați pe insulă.