Elvira și frații ei, Ricard și Ramón, au fost abandonați într-o gară din Barcelona pe când avea doar doi, patru și cinci ani. La maturitate, în încercarea de a-și găsi părinții, Elvira a descoperit că familia ei are o istorie mult mai șocantă decât și-ar fi putut ea imagina vreodată, relatează The Guardian.

Pe data de 22 aprilie 1984, o fetiță de 2 ani și frații ei mai mari au fost duși într-o gară din Barcelona. Copiii, care erau îmbrăcați în haine de designer, au fost conduși cu o mașină albă Mercedes-Benz de prietenul francez al tatălui lor, Denis.

Denis a parcat lângă Estación de Francia, a doua cea mai aglomerată stație de cale ferată din Barcelona, și i-a condus pe copii în interiorul gării, acolo unde le-a spus să îl aștepte până le cumpără niște dulciuri.

Copiii au așteptat, dar Denis nu s-a mai întors. Când Elvira a început să plângă, un angajat care lucra în gară i-a întrebat dacă s-au pierdut, iar Ramón, care știa să vorbească franceză și spaniolă, i-a explicat situația lor.

Când a venit poliția, copiii nu au știut să le spună numele părinților. Nu au putut nici măcar să le zică numele lor de familie sau unde trăiau - cu excepția faptului că, până de curând, au locuit la Paris.

În ciuda lipsei de informații, poliția nu își făcea încă griji: copiii nu sunt de obicei abandonați fără nicio explicație, mai ales în grupuri de câte trei.

Autoritățile se așteptau ca în scurt timp cineva - o rudă, un prieten de familie sau un educator - să le raporteze dispariția, moment în care misterul s-ar fi rezolvat de la sine. Ca atare, nu au făcut niciun efort ca să alerteze presa sau să apeleze la ajutorul publicului.

În acea seară, copiii au fost aduși într-un orfelinat din Barcelona, iar trei zile mai târziu au fost mutați într-un centru pentru copii vulnerabili din inima orașului.

Poliția din Franța și din restul Europei au fost informate despre cei trei copii care s-au pierdut de părinți.

Zilele s-au transformat în săptămâni și nimeni nu a venit să îi caute. Personalul centrului pentru copii a observat că atunci când venea vorba despre părinți, cei trei nu avea nimic de spus sau încercau să evite subiectul.

Câteva săptămâni mai târziu, Marisa Manera, un psiholog educațional, a văzut o poză cu Elvira și frații ei lipită de panoul dintr-un birou al serviciilor sociale din Barcelona.

„Căutăm informații despre acești trei copii”, scria pe un bilețel atașat pozei. Marisa și soțul ei, un profesor pe nume Lluis Moral, mai luaseră copii în grijă în trecut și, acum, s-au decis să le ofere copiilor o nouă casă.

În vara acelui an, cei cinci au mers într-o excursie cu cortul în delta râului Ebru. Copiii nu știau cum îl cheamă pe tatăl lor, dar își aduceau aminte cele trei mașini luxoase ale lui: un Porsche negru, un Jaguar verde-gri și un Mercedez-Benz alb.

Când, în timpul excursiei, copiii au zărit o mașină asemănătoare cu cea condusă de tatăl lor, Elvira a exclamat bucuroasă, ca și când părinții ei s-ar fi întors: „Uite, mașina lui tata!”

Lunile au devenit ani, iar, în 1986, Marisa și Lluis i-au adoptat oficial pe Elvira și pe frații ei. „Au obținut familia cu trei copii pe care și-au dorit-o mereu”, a povestit Elvira, acum o femeie de 41 de ani. „Am câștigat potul cel mare.”

Familia a rămas unită, iar copiii au dus o viață confortabilă în Barcelona. Odată ce s-a făcut mai mare, Elvira a început să se întrebe de ce părinții ei biologici i-au abandonat.

Copiii aveau foarte puține amintiri despre viața lor de dinainte de ziua în care au fost abandonați. Printre ele se regăsesc scene din Franța, la Paris și în provincie, și călătorii în Elveția și Belgia.

Cei trei își amintesc mașinile tatălui lor, un amalgam de locații pe care le-au vizitat și o persoană care le-ar fi putut fi bunică și care îi punea pe copiii să bea lapte de fiecare dată când mergeau la ea.

Elvira a învățat limba semnelor și a început să îi educe pe copiii cu dificultăți de auz, asemeni lui Lluis, care le-a predat copiilor cu nevoi speciale (Lluis a murit înainte ca Elvira să împlinească 18 ani).

Când a rămas gravidă, Elvira a început să se simtă neliniștită cu privire la cât de puține lucruri știa despre familia ei biologică. Curiozitatea ei a devenit încă și mai mare după nașterea celui de-al doilea copil în 2017.

Privindu-și proprii copii, Elvira și-a imaginat că doar un eveniment cutremurător i-ar fi putut împinge pe părinții ei să își abandoneze copiii. Apoi, un alt lucru a frapat-o: „Ce copil de cinci ani nu poate să zică numele părinților lui?”

În decembrie 2020, Elvira și-a făcut un test ADN. Rezultatul a surprins-o: din baza de date a companiei, cele mai multe probe de sânge care s-au potrivit cu testul Elvirei proveneau de la persoane din sudul Spaniei și doar foarte puține erau din Franța.

„Asta a fost un șoc. Eram convinși că suntem francezi” a spus Elvira. Totuși, rezultatele au fost foarte vagi - persoanele care ar fi putut fi înrudite cu Elvira și pe care ea le-a contactat ori au ignorat-o, ori nu au avut mai multe informații de oferit. Cu toate astea, Elvira nu era gata să se dea bătută.

Elvira le-a spus fraților ei și Marisei că a încercat să își găsească părinții biologici. Două zile mai târziu, Marisa le-a arătat decupaje dintr-un ziar pe care le-a păstrat încă din 1984, la scurt timp după ce copiii s-au mutat la ea.

Articolele din ziar erau despre un francez pe nume Raymond Vaccarizzi - un cap al mafiei din Lyon care se mutase în satul L'Escala de pe coasta spaniolă, la 120 de kilometri la nord de Barcelona. La acea vreme, războiul cu găștile mafiote se intensifica, iar poliția din Franța era pe urmele lui.

Vaccarizzi conducea o rețea de prostituție, era implicat în activități de extorcare și avea o reputație violentă. În 1983, mafiotul a fost arestat pentru crimă și trimis în La Modelo - o închisoare construită în secolul al XIX-lea într-un cartier rezidențial aglomerat din Barcelona.

Pe data de 14 iulie 1984, în timp ce Vaccarizzi vorbea de la o fereastră de la un etaj superior al închisorii cu soția lui, Antoinette, o fostă lucrătoare sexuală care i se adresa de pe o stradă alăturată, un bărbat înarmat cu o pușcă cu lunetă l-a împușcat în cap pe liderul mafiot de pe acoperișul unui bloc cu șase etaje de pe partea opusă a străzii.

Două gloanțe l-au lovit pe Vaccarizzi în cap. A fost o asasinare foarte spectaculoasă și executată profesionist despre care s-a scris mult în presa locală.

La acea vreme, au circulat zvonuri conform cărora asasinul ar fi fost îmbrăcat în haine de preot, ar fi folosit o pușcă de vânătoare și că s-ar fi antrenat cu o unitate de elită din armata franceză.

Nimeni nu a plâns la înmormântarea lui Vaccarizzi. Poreclit diavolul, mafiotul le-a administrat personal bătăi rivalilor săi, omorându-i pe trei dintre ei. După moartea sa, soția lui a dispărut din Spania, iar fiul lor adolescent, abandonat în L'Escala, a fost luat de o familie dintr-un grup mafiot rival.

„Teoria noastră era că voi ați putea fi copiii lui”, le-a spus Marisa celor trei frați despre legătura dintre aceștia și Vaccarizzi. „Asta m-a uluit, dar orice părea posibil”, a spus Elvira. Marisa se temea chiar că mafioții ar putea fi să îi urmărească în secret pe copii.

Ramón, însă, a respins complet ideea că el, Elvira și Ricard ar fi copiii lui Vaccarizzi. El își aducea aminte că tatăl lor era un bărbat care avea „o aură de învingător” și părul alb. Vaccarizzi era brunet și arăta foarte diferit de ceea cum îl vedea Ramón pe tatăl lor.

În documentele oficiale în care abandonul copiilor a fost înregistrat, doctorii și îngrijitorii care s-au ocupat de ei au scris că familia a locuit cu Denis - bărbatul care i-a condus pe copii la gară în ziua în care au fost abandonați - și soția lui Denis.

Mai mult, copiii nu și-ar mai fi văzut mama de mult timp, iar tatăl lor le spusese că ea „nu îi mai iubea”.

Cu toate că frații nu credeau că ar fi înrudiți cu mafiotul asasinat în anii '80, Ramón a povestit că își aduce aminte că odată a găsit un pistol într-o casă în care stătea cu frații lui și că, în joacă, a tras cu el. Arma a avut un recul precum o armă adevărată. „Tatăl meu era furios”.

Nu este singura amintire interesantă pe care Ramón o are despre tatăl lui. Într-o altă zi, acesta i-a condus pe copii până în fața unui restaurant de lângă o plajă și i-a lăsat în mașină cu motorul pornit.

Tatăl lor s-a întors câteva minute mai târziu cu fața însângerată. „Îmi aduc aminte tensiunea din mașină când am plecat”, și-a amintit Ramón.

Ricard are și mai puține amintiri din acea perioadă, dar sunt la fel de vii: tatăl lui parcând un Porsche negru deasupra unei stânci înalte; un apartament cu lambriuri de lemn de la Paris din care se vedea Turnul Eiffel; o vizită la spitalul în care era internat tatăl lor. Scenele păreau desprinse dintr-un film noir franțuzesc cu gangsteri.

Elvira a discutat cu Ramón posibilitatea de a folosi hipnoza pentru a pătrunde mai adânc în memorie, dar psihologii au avertizat-o că această metodă ar putea să producă amintiri false sau să distrugă unele reale.

În luna martie a anului 2021, un prieten i-a făcut legătura cu un post radio din Catalonia - RAC-1. Deși a avut mari rețineri, Elvira a acceptat într-un final să își spună povestea la radio și într-o emisiune de seară numită Islàndia.

Peste 150.000 de oameni din Catalonia au ascultat emisiunea, iar în timp ce interviul era difuzat la televizor, telefonul Elvirei a început să sune în continuu. Prieteni și colegi care o cunoșteau i-au trimis mesaje ca să își exprime surprinderea și să o întrebe de ce a păstrat secretul despre trecutul ei. Alții s-au oferit să o ajute.

Un criminolog amator de 54 de ani din Franța, Carmen Pastor, a făcut prima descoperire importantă la două luni de la difuzarea interviului cu Elvira.

Lucrând câte 14 ore pe zi, Carmen a reușit să dea de o rudă foarte îndepărtată a Elvirei care avea o stră-stră-străbunică în comun care i-a spus că povestea celor trei copii abandonați îi sună cunoscut.

Pe data de 15 mai, Carmen a sunat-o pe Elvira să-i spună că i-a găsit o parte din familie. „Doar ce am vorbit cu vărul tău de gradul doi. Ea mi-a explicat că este vorba de trei copii care au dispărut, iar pe cel mai mare dintre ei îl chema Ramón”. Dacă familiile erau într-adevăr înrudite, pe părinții copiilor îi chema Ramón și Rosario.

Elvira a fost apoi contactată de alți veri și verișoare. Una dintre ele, Mari, i-a arătat o poză. Elvira și-a dat seama că se uită la ea pe vremea când era un bebeluș, iar frații ei erau copii mici.

Apoi a văzut o poză cu o doamnă în vârstă. „Ea este bătrâna cu laptele!” a exclamat Ramón. Era bunica lor, Inés, care murise în 2013.

Dar ceea ce i-a atras cel mai mult pe cei trei frați la pozele în care apărea un bărbat și o femeie care îi împingeau în cărucior, îi luau în brațe, se jucau cu ei, îi hrăneau și stăteau cu ei pe balcon și pe plajă, în parcuri și în mașină, inclusiv într-un Jaguar verde de care băieții își aduc bine aminte.

Pentru prima oară după aproape 40 de ani, Elvira își vedea din nou părinții. Numele lor erau Ramón Martos Sánchez and Rosario Cuetos Cruz.

Ramón arăta elegant, avea un zâmbet larg și un păr bogat cărunt și dat pe spate. Rosario era o femeie foarte frumoasă, cu părul brunet și lung. Cei aveau 34, respectiv 35 de ani atunci când copiii lor au fost abandonați.

Prima parte a misterului tocmai ce fusese rezolvat: frații știau acum cine sunt părinții lor biologici. Următoarea întrebare era clară: unde erau ei acum?

Din păcate, niciuna din rudele pe care de-abia le cunoscuseră nu știa unde sunt. Nimeni nu a mai auzit de ei din 1983.

Elvira s-a adresat apoi familiilor părinților. Din partea tatălui nu mai era nimeni în viață. Tatăl ei a avut șase frați, dar mătușa ei Luisa, care a trăit cel mai mult dintre cei șapte, murise înainte ca Elvira să o mai poată contacta.

Rudele mamei sale trăiau la Madrid. În timpul vizitei, Elvira și frații ei au descoperit că tatăl ei, la fel ca unul dintre frații lui, spărgea locuințe.

În 1978, Ramón senior a fugit în Franța împreună cu Rosario după un schimb de focuri cu poliția din Spania. Inițial, cei doi au locuit la niște rude la Paris, dar după o ceartă, cuplul s-a mutat, însă nimeni nu mai știe unde.

În Franța, tatăl Elvirei și-a diversificat activitățile criminale, făcând acum comerț cu bani contrafăcuți, bijuterii și alte bunuri valoroase, dar foarte riscante.

Anii '80 au fost o perioadă cu spargeri spectaculoase de bănci și nu ar fi imposibil ca tatăl Elvirei să fi fost implicat în unele dintre ele.

Frații Elvirei își aduc aminte că familia lor avea o cutie plină cu pietre prețioase strălucitoare și un borcan cu monede - tatăl lor se lăuda la acea vreme că locuința lor era ca Fábrica de la Moneda y Timbre, monetăria națională a Spaniei.

Rosario a avut trei copii cât timp familia a locuit în Franța, aceștia păstrând legătura cu rudele din Spania prin scrisori, vederi, poze și apeluri telefonice, iar copiii erau trimiși uneori la Madrid să petreacă timp cu bunica Inés.

Dar, în luna mai a anului 1983, cu aproape un an înainte ca cei mici să fie abandonați, comunicarea dintre cele două părți s-a oprit. Uneori, o franțuzoaică suna rudele Elvirei din Spania și striga „Ramón” și „Rosario”, dar pentru că nimeni nu vorbea franceză, nu s-au putut înțelege, iar apeluri au încetat la un moment dat.

Neavând încredere în autorități, rudele din Spania nu au raportat dispariția familiei din Franța. În timpul ultimei conversații telefonice dintre mătușa Elvirei, Felisa, și Rosario, cea din urmă i-a spus că Ramón senior era foarte bolnav; alte rude au dezvăluit că tatăl Elvirei a stat mai mult timp la o clinică de tratare a tuberculozei de lângă Paris.

Elvira știe că a avut parte de o viață mult mai bună cu Maria și Lluis decât ar fi putut avea cu părinții biologici. „Aș fi crescut diferit, aș fi dezvoltat o personalitate și valori diferite dacă aș fi cu ei”.

În afară de soarta părinților, pentru Elvira a mai rămas totuși o întrebare care nu își găsise încă răspunsul: de ce au fost abandonați?

Înainte să dispară, tatăl ei i-a spus unui văr că era aproape de a realiza un furt sau o afacere de proporții. Poate că și-a depășit prea mult statutul și a fost lichidat. Sau poate ceva încă și mai nefast a avut loc.

Alte scenarii posibile ar fi că Ramón și-a omorât soția sau că părinții Elvirei au fost uciși de un grup criminal rival sau că au murit într-un accident și au fost îngropați în secret.

Ramón senior și Rosario ar fi avut acum 70 de ani. Elvira știe că faptul că nu au încercat niciodată să își contacteze rudele înseamnă că cel mai probabil au murit - se poate să fi căzut victime unor criminali care erau foarte pricepuți la a-și face țintele să dispară.

Ultimii doi ani de căutări și investigații neîncetate în care a fost ajutată de multe rude, prieteni și voluntari i-au demonstrat că există multă bunăvoință în lume și i-au păstrat în viață speranța că la un moment dat va reuși să dezvăluie complet misterul dispariției părinților ei.

„Nu știi niciodată când va apărea ceva nou”, a spus Elvira. „S-a mai întâmplat în trecut și ar putea să se întâmple din nou.”