În România sunt oameni recunoscători că muncesc. Oameni harnici, care nu se mulțumesc cu puțin, dar sunt fericiți cu ce au. Sunt acei români pe care nu îi vedem la televizor, dar care merită să fie văzuți, pentru că prin contribuția lor fac ca România să meargă mai departe. Micșunica Rusu, o femeie care face curățenie într-o pensiune din Transilvania, ne demonstrează că fiecare meserie poate fi făcută cu mândrie și entuziasm.

Micșunica este o femeie harnică și bună, care te primește cu bucurie în locuința ei.

Micșunica Rusu are 45 de ani și trăiește împreună cu soțul ei, în Jibert, un sat mic din inima Transilvaniei, cu puțin peste 2.000 de locuitori. Au un fiu de 19 ani, student la Brașov, de care spune că-i e dor în fiecare zi de când a crescut și a plecat de acasă.

Micșunica Rusu: „Suntem o familie simplă, dar foarte fericită și îi mulțumim lui Dumnezeu pentru asta. Noi chiar suntem fericiți! Suntem foarte fericiți și mulțumiți cu tot ce avem.”

Ne arată ce are: o casă pentru care a muncit din greu și o gospodărie de care se ocupă de dimineața până seara, iar când nu trebăluiește pe acasă, doamna Micșunica lucrează la o pensiune din Jibert. Face curățenie și pregătește camerele pentru oaspeți. Se simte recunoascătoare că are de lucru.

Micșunica Rusu: „E de lucru toată ziua, mulțumim lui Dumnezeu. Pentru mine e foarte important să am de lucru și chiar mă bucur.”

La pensiunea la care lucrează, doamna Micșunica spune că se simte ca la pensiune, nu ca la un loc de muncă.

Până sosesc turiștii, doamna Micșunica are de făcut curățenie în șase dormitoare, în sufragerie, în bucătărie și în băi. Schimbă așternuturile, schimbă prosoapele, aranjează totul la dungă. Nu o auzi o o dată plângându-se de muncă, ci mereu mulțumind că are de lucru.

La Rupea, la 15 kilometri de Jibert, lucrează și soțul doamnei Micșunica. Nu l-am prins dimineață acasă, pentru că naveta îl obligă să plece foarte devreme, așa că am mers până la firma de construcții la care este șofer.

Treaba domnului Vasile este să transporte materiale de construcții în localitățile din apropiere. De șapte ani e șofer la Rupea, dar nu se plânge că e nevoit să facă naveta, pentru că îi place ce face.

Vasile Rusu: „Ajung aici, la muncă, la ora 8 și ne apucăm de încărcat, ce avem de distribuit, le urcăm în mașină și le ducem. Azi am făcut trei drumuri, cu ăsta patru. Apoi trebuie să merg în combinat să aduc ciment. E bine, îmi place, m-am obișnuit.”

S-a obișnuit, de 22 de ani de când e căsătorit cu doamna Micșunica, și să o sune zilnic de la serviciu să vadă cu ce o poate ajuta.

Micșunica Rusu: „Noi avem regula casei, să vină si să se simtă foarte bine la noi. Și mă întreabă, care sunt regulile? Regula e să vă simțiți foarte bine. Chiar fac din toată inima tot ce fac și îi primesc cu drag. Mă bucur de fiecare persoană care vine și când pleacă îmi pare rău, mă atașez chiar și în două zile.”

Pentru că a terminat treaba la serviciu, se grăbește să ajungă la treaba de acasă.

Vara, familia Rusu lucrează și în agricultură, așa că iarna încearcă să își valorifice munca.

Micșunica Rusu: „Avem un teren unde avem lucernă și am făcut baloți, vreo 200 și acum îi vindem, înainte de iarnă. Facem acolo niște bănuți. Plătim chiria lui Edi.”

De când e student la Brașov și, în paralel, lucrează într-o companie, Edi - fiul familiei Rusu- vine rar acasă, așa că fiecare întâlnire cu părinții e o sărbătoare.

Tot ce fac acești părinți e pentru fiul lor. Dar, ce-i place cel mai mult doamnei Micșunica e să gătească pentru Edi și pentru soțul ei. 

Aflăm că în bucătărie munca începe de la cinci dimineața.

Micșunica Rusu: „La patru jumate eu oricum nu mai pot dormi. Mă trezesc și mă uit puțin la televizor, bărbatul meu îmi aduce cafeaua la pat, de 20 de ani, și după ce îmi beau cafeaua mă ridic și mă apuc.”

La rândul ei, încearcă să își alinte familia cum știe mai bine. Pe soț îl așteaptă în fiecare zi cu masa pusă, iar fiului îi trimite pachete cu mâncare la Brașov.

Eduard Rusu: „Mama e cea mai bună! Nu stă locului niciodată! Vă spun sincer, am fost cu ei la mare o săptămână și după trei zile s-au plictisit, adică ei voiau să facă treabă.”

Edi e la vârsta la care și-ar dori ca părinții să aibă mai multă grijă de ei, mai ales că acum e bărbat în toată regula și își câștigă singur banii - e consultant financiar într-o companie în care s-a angajat încă din primul an de facultate. Mama îl vede, însă, tot un copil. Ne povestește cu regret că a pierdut momente importante din copilăria băiatului pentru că a lucrat șapte ani în Germania.

Eduard Rusu: „Tata era la muncă, eu rămâneam singur acasă, a trebuit să învăț să fac ceva. Șapte ani aveam când a plecat prima dată mama.”

Micșunica spune că n-ar mai pleca niciodată de lângă ai ei. Poate acesta este și unul dintre motivele pentru care simte nevoia să ajute copiii cărora le este greu. Plecăm de acasă la o familie din Jibert cu trei copiii, de care doamna Mișcunica are grijă de când s-a înscris voluntar într-o asociație de binefacere.

Le-a adus copiilor pijamale, dar nu putea pleca de acasă fără să ia și câteva gogoși.

Spre seară, când doamna Micșunica se întoarce acasă, soțul ei vine și el de la serviciu, cu lista de cumpărături bifată. E momentul în care toată familia se reunește și se trag concluziile zilei. Dar, 1 Decembrie nu e o zi oarecare în această familie, e ziua de naștere a doamnei Micșunica.

Micșunica Rusu: „Nu-mi doresc mai mult decât să fie Edi sănătos. Atât! Și Vasile și toată familia noastră. Nu cred că material îmi doresc ceva. Să fie bine cu toată lumea, că, să știți, câteodată și dacă tu ești bine, dar vezi că alții nu sunt bine, parcă ai face orice să ajuți.”