Dacă vreți să vizitați vreodată Finlanda, nu stați mai mult de două zile. Avertismentul vine chiar din partea lui Aki Kaurismäki, regizorul filmului „Frunze căzătoare”, câștigător al premiului juriului la Festivalul de la Cannes 2023. Un film groaznic de lent, al cărui singur merit e că durează doar o oră și vreo 20 de minute (ce binecuvântare!) și care nu are pic de acțiune - astfel ar suna mesajul-reflex venit din partea unui spectator obișnuit poate prea mult cu filmele de acțiune. În același timp, filmul „enervează” și te face să te simți extrem de inconfortabil: te silește să privești depresia altora fix „în ochi”. Și vorbim aici despre niște depresii venite dintr-o țară în care până și vizitatorii sunt sfătuiți să nu stea mai mult de un city-break. Dacă aveți curaj, mergeți măcar să vedeți filmul. Nu durează decât o oră și vreo 20 de minute.

Da, „Frunze căzătoare” e un film dureros de simplu și mai degrabă trist decât comic. Unii îl consideră „tragi-comedie”, deși scenele care se doresc „haioase” nu fac decât să accentueze și mai mult tristețea personajelor, incapabile, iată, să facă până și o glumă sănătoasă la care publicul să poată râde liniștit în hohote.

Ce avem noi aici? Avem două personaje principale - ea și el (în ordinea apariției pe marele ecran). Despre ea aflăm că o cheamă Ansa și atât. Nu-i știe nimeni numele de familie.

„Numele ei în filnlandeză înseamnă «Captivă»/«Blocată»”, aflăm chiar de la interpreta rolului, Alma Pöysti. „Este foarte interesant, ne arată că ea e practic blocată în propria sa viață. E o femeie care muncește din greu și o face cu simț de răspundere, chiar dacă slujbele sale - în care nu stă niciodată prea mult - sunt prost plătite”, spune actrița.

Dincolo de job, Ansa își petrece viața teribil de monotonă într-o casă în care singurul element de high-tech e radioul optzecist care livrează non-stop știri despre războiul din Ucraina.

Radioul este de altfel singurul element de decor care „fixează” realitatea prezentului. Așa aflăm că acțiunea e contemporană cu noi, privitorii. Restul decorurilor par blocate într-o stranietate temporală, undeva în anii 1960-1980. Regulile acestei lumi, ca de vis (la propriu) sunt sparte doar de bip-ul telefoanelor mobile folosite de personaje (bine, vorbim totuși despre niște „celulare” cu butoane, anii '90 - un „compromis” al lui Kaurismäki, am putea adăuga).

De altfel, decorurile optzeciste sunt amprenta personală a regizorului pe care o întâlnim în majoritatea filmelor sale, pentru cei familiarizați, cât de cât, cu repertoriului lui Kaurismäki.

Apoi, îl avem pe „el”. Îl cheamă Holappa și bea de stinge. Abia spre finalul filmului avem revelația că Holappa e numele de familie și nimeni - nici măcar tovarășul său de beție - nu știe care e numele său de botez. Iar asta e ceva normal. Cel puțin în Finlanda.

Holappa (jucat de Jussi Vatanen) își stinge depresia în alcool. La el e mai simplu. Ansa nu-și coboară niciodată masca, nu-și trădează cu nimic depresia și asta nu ne face decât să ne imaginăm hăul - poate și mai adânc - în care se află.

Două suflete aproape goale se întâlnesc din întâmplare într-un bar în care toți clienții, plus barmanul, zac înfipți în scaune ca zombi livizi, fără să scoată un sunet, fără să întoarcă o privire. Ansa și Holappa merg apoi la un film. Film e cu zombi (e chiar „The Dead Don't Die/Morții nu mor”, al lui Jim Jarmusch - un film chiar foarte „bun” despre și cu zombi, pentru cei interesați).

Cum ziceam, cei obișnuiți cu filmele „de acțiune” vor fi teribili de enervați în timpul vizionării acestui film. În care, practic, nu se întâmplă nimic: doi tipi stau față în față tăcuți la o masă. Cut. Doi tipi stau unul lângă altul, la fel de tăcuți, cu un morman de sticle și pahare, într-un bar în care toți par blocați în transă. Ca niște zombi. Cut. Imagini cu oameni care fac munci grele și urâte în tăcere. Cut. Imagini cu personajele principale care merg cu trenul sau autobuzul și privesc pe geam. Cut.

Kaurismäki nu-și bate capul să ne prezinte „adâncimea” personajelor: Cum au ajuns ele în situația de acum? De ce tace Ansa? De ce bea Holappa? Nimic. Regizorul ni-i servește direct, ca pe un fel de mâncare rece, pe o farfurie albă. 

E un detaliu discret în scena în care „ea” îl invită pe „el” la cină, la ea acasă: Ansa cumpără de la magazin o farfurie și un tacâm, pentru că, efectiv, are o singură farfurie și o singură furculiță în toată casa.

Până și depresia este, iată, „minimalistă” în țările nordice.

Cei doi par să se „teamă” unul de altul, ca și cum le-ar fi frică să-și mărturisească sentimentele. Ca și cum le-ar fi frică că oricând s-ar putea întâmpla ceva rău sau poate chiar mai rău. Rezultatul: se complac într-o stare de tipul „Să fie rău, ca să nu fie mai rău”.

Există și un dram de speranță în toată această poveste. Este dragostea - fie ea și nordico-austero-precară, fie ea și obturată de depresie - care vine „ex machina” cu scopul de a salva edificiul șubred pe care stau Ansa și Holappa. Iubirea care ne salvează pe toți. Dacă dragoste nu e, nimic nu e, nu-i așa?