Annette Herfkens era în vacanță cu logodnicul ei când avionul cu care călătoreau s-a prăbușit. Toți pasagerii și membrii echipajului au murit, cu excepția lui Herfkens. Trei decenii mai târziu, singura supraviețuitoare a teribilului accident aviatic povestește cum această traumă i-a schimbat complet viața, relatează The Guardian.

Annette Herfkens și logodnicul ei, Willem van der Pas, erau de 13 ani într-o relație atunci când și-au rezervat locuri într-un avion care urma să îi ducă din Ho Chi Minh până pe coasta de est a Vietnamului. După șase luni în care au lucrat în mai multe țări, cei doi își doreau ca această excursie să fie o vacanță romantică.

Atât van der Pas, cât și Herfkens lucrau în domeniul bancar. Avionul era de mici dimensiuni și avea doar 25 de pasageri și șase membri ai echipajului la bord. Pentru că suferea de claustrofobie, Herfkens a refuzat inițial să se îmbarce, dar logodnicul ei a convins-o să se urce în avion, asigurând-o că zborul nu va dura mai mult de 20 de minute.

Au trecut, însă, 40 de minute de la decolare și avionul încă nu ajunsese la destinație. Atunci, avionul a pierdut brusc din altitudine. Van der Pas s-a uitat la logodnica lui cu îngrijorare: „Asta nu îmi place”. Avionul a căzut din nou în gol. Cei doi s-au luat de mână, iar în secunda următoare, Herfkens și-a pierdut cunoștința.

Când s-a trezit din nou la viață, Herfkens putea să audă doar sunetele junglei, care ajungeau la urechile ei printr-o gaură în fuzelajul avionului care se prăbușise pe o creastă montană. Un străin zăcea mort deasupra femeii. Logodnicul ei zăcea ceva mai departe, în scaunul său, cu zâmbetul pe buze - și el era mort.

Femeia nu mai știe cum a reușit să scape cu viață din avion - cele mai multe amintiri i-au rămas întipărite în minte sub formă de imagini. Mirosurile care au întâmpinat-o odată ce și-a recăpătat cunoștința au fost cel mai greu de uitat.

Accidentul a avut loc acum mai bine de 30 de ani, în noiembrie 1992. „Trebuie să fi fost o durere chinuitoare să ies de acolo”, a povestit Herfkens. În primul rând, femeia a trebuit să treacă peste durerea emoțională provocată de moartea logodnicului ei; apoi, durerea fizică: Herfkens avea 12 oase rupte doar în zona șoldurilor și a genunchiului, își dislocase mandibula și avea un plămân colapsat.

Cea mai pregnantă imagine pe care Herfkens o are din primele ore de după accident și din următoarele opt zile pe care femeia le-a petrecut în junglă, printre gemetele și urletele de durere ale celorlalți supraviețuitori care mureau unul câte unul pe lângă ea, este cea în care se găsea mereu „înconjurată de frunze”.

Iar și iar, Herfkens s-a concentrat asupra frunzelor, unele verzi, altele aurii, la razele de Soare care le luminau, la culorile și la mișcările vegetației provocate de vânt. Femeia a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-și distrage atenția de la logodnicul ei care zăcea fără viață lângă ea, un vierme alb ieșindu-i dintr-un ochi în timp ce pe pielea ei se urcau lipitorile.

„Dacă accepți ceea ce nu este acolo, atunci vezi ceea ce este”, a spus Herfkens. „Am acceptat că nu eram cu logodnicul meu pe plajă... odată ce am acceptat asta, am văzut ceea ce era acolo - și anume o junglă frumoasă”.

În ciuda faptului că a fost locul în care persoana care îi era cea mai dragă și-a găsit sfârșitul, și, împreună cu el, s-a năruit și viitorul pe care cei doi și l-au imaginat, jungla a devenit pentru singura supraviețuitoare a accidentului aviatic un „loc sigur” în care în următoarele trei decenii a putut să evadeze psihic de fiecare dată când s-a simțit copleșită de stres sau de alte probleme emoționale și chiar și în timpul momentelor de meditație.

Pentru Herfkens, schimbarea de percepție cu privire la locul în care s-a prăbușit avionul a început încă din primele ore după accident. În timp ce zăcea pe jos rănită și însetată în așteptarea salvatorilor, Herfkens se gândea la locul de muncă.

Herfkens era o angajată a băncii Santander la Madrid, fiind singura femeie din departamentul de trading. În acele momente, Herfkens s-a gândit și la mama ei care era la Haga. Pare incredibil, dat fiind faptul că nu avea nimic cu care să se hrănească sau să își potolească setea, dar în timp ce îi aștepta pe salvatorii care aveau să o coboare de pe munte pe un hamac, singurul lucru la care Herfkens nu se gândea era că s-ar putea să moară.

„Am rămas în prezent”, a povestit Herfkens. „Aveam încredere că o să mă găsească... nu m-am gândit: 'Ce se întâmplă dacă vine un tigru?' M-am gândit: 'O să mă descurc atunci când va veni tigrul'. Nu m-am gândit: 'Dacă o să mor?' M-am gândit: 'O să văd atunci când se va întâmpla'.”

Herfkens a descris experiența pe care a trăit-o în junglă „moment cu moment cu moment” ca fiind un exemplu de „mindfulness” (tehnică de terapie prin care rămâi conștient de momentul prezent și înveți să accepți sentimentele, gândurile și senzațiile pe care le simți) cu mult înainte ca cineva să fi inventat acest termen.

Ceea ce a ajutat-o să trăiască moment cu moment și să nu se panicheze a fost faptul că a trebuit să fie conștientă de propria ei respirație întrucât îi era greu să respire normal din cauza plămânului colapsat. „Prin respirație, m-am întors în prezent”.

Herfkens, care acum lucrează ca orator motivațional, a explicat ce crede ea că a ajutat-o să supraviețuiască în cele mai grele momente prin care a trecut. „Am fost copilul cel mai mic - am crescut cu multă iubire - dar am fost lăsată singură. Părinții nu mi-au spus ce ar trebui să fac și să simt. Așa că mi s-au dezvoltat instinctele”.

Unul dintre momentele în care instinctele de supraviețuire au ajutat-o a fost atunci când a avut nevoie să facă rost de apă de băut. Privind aripa ruptă a avionului, Herfkens s-a gândit că materialul izolator „ar putea funcționa ca un burete”.

Târându-se pe jos cu ajutorul coatelor pe care și le-a julit până la os, Herfkens a reușit să își facă opt mingi din materialul izolator înainte să leșine de durere. După ce a plouat, mingile s-au îmbibat cu apă, iar Herfkens a stors câteva picături pe care le-a băut la fiecare două ore.

În perioada de după accident, Herfkens, care la acea vreme avea 31 de ani, s-a recuperat foarte repede. După doar trei luni, femeia s-a întors la biroul ei de la Madrid, dar experiența accidentului, pierderile și traumele au lăsat o amprentă profundă asupra vieții ei de atunci și până în prezent.

Oriunde merge, se asigură că are la ea o sticlă cu apă și în continuare pentru ea gustul apei este „mai bun decât orice altceva”. Când zboară cu avionul, stă mereu în primele locuri întrucât imaginea spătarelor celorlalte scaune îi aduce aminte de greutatea corpului persoanei care a murit deasupra ei. Întâmplări minore, ca atunci când un prieten și-a comandat mâncare vietnameză, îi stârnesc uneori emoții puternice.

Pentru Herfkens, supraviețuirea este un proces fără sfârșit. Acum, femeia scrie un scenariu de film bazat pe experiențele pe care le-a trăit în urma accidentului aviatic, susține discursuri motivaționale și are grijă de Max, copilul ei care suferă de autism.

În fiecare an, Herfkens îl comemorează pe fostul ei logodnic de ziua în care avionul lor s-a prăbușit, însă îi simte prezența în fiecare zi. Și până azi Herfkens folosește metoda lui van der Pas de a scoate tricourile din dulap astfel încât să iasă cât mai puțin șifonate. Este vorba despre „lucrurile mici, știi?” a explicat ea.