Ținta multor critici, Jorge Bergoglio, papa Francisc, care a murit în Lunea Paștelui, la vârsta de 88 de ani, și-a lăsat amprenta asupra timpului său: prin personalitatea și pozițiile sale clare. Acesta este protretul făcut de publicația franceză Le Point suveranului pontif care a trecut la cele veșnice.

În contextul multitudinii canalelor de știri și a rețelelor sociale, într-o eră zguduită de multiple perturbări și în calitate de șef al unei Biserici fracturate, subminate de criza sistemică a abuzurilor sexuale, niciun papă nu a fost supus vreodată la atât de multă presiune ca Francisc. Argentinianul Jorge Bergoglio a murit luni, 21 aprilie 2025, la vârsta de 88 de ani.

Relațiile dintre papalitate și iezuiți au fost adesea furtunoase. Ordinul, fondat în 1540 de bascul Ignațiu de Loyola, s-a situat întotdeauna la marginea puterii Vaticanului. Iezuiții, un ordin de elită, au fost întotdeauna preocupați de independența și particularitatea lor. Atât de mult încât la Roma, Curia lor Generală se află la marginea Pieței Sf. Petru, dar cu o priveliște uluitoare asupra bazilicii.

Putem să apreciem mai bine evenimentul istoric reprezentat de alegerea lui Jorge Bergoglio, fost provincial al iezuiților din Argentina, la 13 martie 2013. Mai ales că Societatea lui Isus fusese mai degrabă îndepărtată de la puterea de la Vatican de către Ioan Paul al II-lea – care prefera mișcarea Opus Dei. Un papă iezuit. Și care și-a ales drept patronim pontifical numele de Francisc, un omagiu adus Sfântului Francisc de Assisi, părintele franciscanilor. După cum ne-a spus odată prietenul său, fratele dominican Timothy Radcliffe, cu umorul său ironic, „Francis este un iezuit îmbrăcat ca un dominican și care se numește franciscan”. Cele trei ordine religioase catolice s-au regăsit într-o singură persoană. Lucru nemaivăzut înainte.

Și acest papă a fost și primul pontif non-european, de vreme ce s-a născut în Argentina la 17 decembrie 1936. Să ne amintim că până la polonezul Ioan Paul al II-lea și la germanul Benedict al XVI-lea, toți papii epocii contemporane erau italieni.

Vremea în care papa se deplasa pentru aparițiile sale publice într-o sedia gestatoria (tron purtat pe umeri) nu este atât de îndepărtată, deoarece Ioan Paul I a fost ultimul care l-a folosit, în audiență publică, la 27 septembrie 1978, cu o zi înainte de moartea sa (după o lună de domnie). Ioan Paul al II-lea a desființat acest obicei și chiar a inventat termenul de „papa globe-trotter”, făcând 104 vizite pastorale în străinătate – mai mult decât orice alt pontif.

Papa Francisc a mers mai departe în inovație, rupând-o cu fastul bisericesc și cu pompa. Ritualurile – chiar dacă unele sunt relaxate – și marile sărbători care sunt cheia Bisericii Catolice sunt păstrate, dar Jorge Bergoglio a relaxat considerabil protocolul și modul de viață. Francisc a declarat vânătoare pompei.

S-a instalat în reședința Sainte-Marthe, deschisă pelerinilor, într-un apartament și și-a luat masa în sala comună, la vederea tuturor vizitatorilor care treceau pe acolo. Argentinianul nu a vrut să se lase „zidit” în spatele zidurilor cetății pontificale acoperite de secole de istorie. A preferat puterea directă, bazându-se pe un „task force” de opt cardinali (C8), ocolind membrii Curiei, pe care i-a dojenit la intervale regulate, reproșându-le funcționarea lor în circuit închis, ceea ce el numea „clericalism”, denunțând modul lor de viață și „mondenitățile” (sic), și nelăsându-se înghițit de o mașinărie vaticană care seamănă cu un „mamut”. Îi suna el însuși pe interlocutorii săi, care erau șocați: „Bună ziua, sunt Francisc!”.

În relațiile cu șefii de stat și de guvern care defilează la Vatican, el a impus adresarea informală (tutuirea), în stil latin, și își încheia inexorabil conversațiile cu un umil „roagă-te pentru mine”. Nu era neobișnuit să-l vezi conducând cu un Fiat mic și chiar făcând cumpărături în magazinele din oraș. La fel ca Pius al XII-lea, care a folosit televiziunea încă din 1949, Francisc s-a impus rapid pe rețelele de socializare, creând pentru comunicarea Vaticanului o platformă digitală reactivă, Vatican News. Ca dovadă a succesului său, Papa va fi una dintre primele ținte ale unei inteligențe artificiale virale, care l-a prezentat îmbrăcat într-o mare pufoaică albă.

Mandela nu mai este, Dalai Lama nu vorbește, laureații Premiului Nobel și-au pierdut aura... În lipsa unei icoane globale, Papa Francisc era ultima voce calmă pe scena internațională. Mulți îi deplâng pozițiile, îi critică linia de neutralitate diplomatică, care duce, în special în anumite conflicte (Rusia-Ucraina, Hamas-Israel), la punerea la același nivel a agresorilor și victimelor.

Acțiunea lui Francisc este în concordanță cu doctrina stabilită de Benedict al XV-lea în timpul primului război mondial și pe care declarațiile Papei Paul al VI-lea la tribuna ONU în 1965 au rezumat-o perfect: „Niciodată război, niciodată din nou război! Pacea, pacea, trebuie să călăuzească destinul popoarelor și al întregii omeniri!” O formulă repetată aproape cuvânt cu cuvânt de Francisc de la balconul Bazilicii Sf. Petru, înfruntând o lume care trece prin ceea ce el numește „un al treilea război pe bucăți”.

Clericul în alb nu s-a abătut de la acest obiectiv: pacea. Ceea ce echivalează cu indulgența adesea greșit înțeleasă față de dictatori care însângerează lumea și pe care el acceptă să-i primească (Vaticanul nu face niciodată invitații), precum Erdogan sau Putin. În fața „brutelor” lumii, Sfântul Părinte în alb stă drept o pavăză pentru a-i proteja pe cei mai vulnerabili, pe cei amenințați de politicile radicale de imigrare ale lui Donald Trump sau ale compatriotului său Javier Milei, ale cărui politici cu drujba duc la explozia sărăciei.

Acțiunile sale nu sunt, de altfel, lipsite de motive ascunse, pentru a avansa pozițiile Bisericii în anumite țări în care este interzisă, de unde și apropierea sa de șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, Kirill, pro-Putin, sau chiar în China lui Xi Jinping, unde iezuiții au jucat un rol istoric și în care niciun papă nu a intrat vreodată.

Această acțiune de „dezamorsare” în lume îi încurajează pe oameni să-i denunțe pe liderii care preferă „să construiască ziduri mai degrabă decât punți” – precum Trump – și să ajungă la toată lumea, în special la islam, prin întâlnirea la Cairo cu rectorul Universității al-Azhar, cea mai respectată autoritate sunnită din lume.

„Sunt fiu de imigranți”, își amintea Jorge Bergoglio, ai cărui strămoși au părăsit Italia spre Argentina și ar fi putut, de altfel, să piară în scufundarea unui vas de croazieră dacă, printr-un miracol, nu ar fi ratat plecarea acestuia. Povestea lui personală rezonează, desigur, pe deplin în sprijinul neclintit pe care el l-a arătat migranților de-a lungul pontificatului său. De la început, el a făcut din aceasta una dintre cauzele majore ale puterii sale, un marker. Prima sa călătorie a fost la Lampedusa, insula italiană unde copiii, femeile și bărbații se îngrămădesc pentru a bate la poarta Europei. În noiembrie 2014, într-un discurs semnificativ la Parlamentul European de la Strasbourg, el a încercat să evidențieze amenințarea ca Marea Mediterană să fie transformată într-un „mare cimitir” – o frază șoc repetată la Marsilia în 2023.

Francisc este unul dintre primii lideri, dacă nu chiar primul, care a alertat lumea cu privire la problema migrației, o provocare majoră a începutului de secol al XXI-lea. Așa cum atrage atenția asupra catastrofei ecologice globale, prin enciclica sa Laudato Si, din 2015, care va deveni un breviar pentru o generație, și privește problema – aceasta este inovația – într-o dimensiune globală pe care o desemnează prin „ecologie integrală”, legând atât loviturile aduse naturii, cât și atacurile asupra ființelor umane „aruncate precum niște șervețele de șters nasul”, scrie Le Point.

Lupte pe care le asociază cu o denunțare a exceselor ultraliberalismului economic, pe care le critică dur în enciclica sa din 2020 Fratelli Tutti. Cei mici, în primul rând! Francisc primea migranții la Vatican și, în fiecare Vinerea Mare, spăla picioarele deținuților. Ca Arhiepiscop de Buenos Aires, a continuat să viziteze parohiile sărace din suburbii. Ori de câte ori avea ocazia, Papa îi punea în lumina reflectoarelor pe cei mai vulnerabili.

Prin urmare, nu este surprinzător că Francisc, în decembrie 2024, a preferat să participe la o conferință la Ajaccio decât la ceremonia de redeschidere a catedralei Notre-Dame de la Paris. Această alegere a făcut să curgă multă cerneală. Dar cu greu îi putea surprinde pe cei care îl cunosc. Nu este nimic mai bergoglian decât asta! În loc să apară într-o companie de lideri politici și economici – inclusiv Trump și Musk, noi vestitori ai unei lumi cu care se luptă – Papa a ales să celebreze evlavia populară, legată intrinsec de familia sa și de cultura argentiniană și pe care o considera un vector major al credinței pentru (re)cucerirea inimilor.

Francisc, care și-a rezervat deplasările pentru țările mici, cele pe care le numea „periferii”, va fi încurajat pe fiecare, pentru Anul Sfânt 2025 (un eveniment care are loc la fiecare 25 de ani), să fie „un pelerin al speranței”. Ceea ce el, Jorge Bergoglio, a fost, în mijlocul furtunilor unei lumi noi, timp de peste zece ani.

Vaticanul a anunțat marți că funeraliile papei Francisc vor avea loc sâmbătă începând cu ora 11:00, ora României în Piața San Pietro. Ceremonia este prezidată de cardinalul Giovanni Battista Re, decan al Colegiului cardinalilor. Sicriul va fi dus apoi în bazilica Santa Maria Maggiore, unde va fi depus în mormânt.