„Vă prezentăm o vilă superbă, nou-nouță, construită în anii 1940, cu parter și etaj, situată într-o zonă de interes bine securizată. Camere înalte și spațioase perfect amenajate, hol/dressing, baie cu geam, bucătărie complet utilată, parchet masiv, faianță, nu necesită amenajare. Casa aflată la doi pași de un lac - o reală încântare în zilele însorite de vară! - dispune de o curte spațioasă amenajată cu flori (dalie, crăițe, trandafiri, floarea-soarelui) separată de locul de muncă de un gard trainic din plăci de beton și sârmă ghimpată. Seara e posibil să se audă zgomote ciudate (împușcături, țipete, lătrat de câini), recomandăm să dormiți cu ferestrele închise”. Cam așa ar putea suna un stupid anunț imobiliar al vremii, dacă cineva s-ar fi gândit să pună „la vânzare” oroarea de vilă pe care fostul comandant de la Auschwitz și-a ridicat-o efectiv „la două minute de birou”. Filmul „Zona de interes” este despre viața placidă și moartea în cantități industriale, separate de un banal zid cenușiu. Grosimea unei cărămizi face diferența între confortul Raiului și muncile Iadului. Niciodată „banalitatea răului” nu a fost atât de bine ilustrată.
Regizorul Jonathan Glazer reușește să construiască efectiv un film horror fără să apeleze la niciun frame cinematografic în care să redea vreo oroare de la Auschwitz. Ochii spectatorului sunt scutiți de astfel de scene, iar spectatorul nu are astfel nicio scuză în a-și întoarce privirea în altă parte.
Tragedia reușește să-și facă loc prin alte mijloace cinematografice: „vezi” acolo, în planul secund, dincolo de gardul ăla nenorocit, niște acoperișuri ale unor clădiri „altfel”, ori un turn de pază din care cu greu distingi niște siluete negre: SS-iștii de la Auschwitz reduși la niște puncte care se zbat nervos pe linia orizontului.
Automat „știi” ce se întâmplă - și mai ales ce s-a întâmplat - în clădirile alea ce se ițesc hâd dincolo de gardul curții „colțului de rai” în care o familie „upper middle class” nazistă se încăpățânează până la limita demenței să ducă o viață idilică.
Ochiul refuză să se concentreze pe acțiunea pe care, șiret, regizorul încearcă să ne-o vâre sub nas: copii care se scaldă în piscină, doamne binedispuse care aranjează florile și beau cafele, domni țepeni în uniforme cenușii care mișună de colo-colo. Fără să vrei, te trezești că fixezi acoperișul acela de țiglă sau coșul din planul mai îndepărtat care scoate fum.
Rudolph Hoss (interpretat ca un pre-Terminator nazist de actorul german Christian Friedel) este un SS-ist extrem de ocupat, în calitatea sa de comandant al lagărului de la Auschwitz. Primele scene ni-l prezintă în plină ascensiune, urcând treptele vilei în timp ce își desfășoară ritualul ferecării tuturor ușilor din vasta casă pe care a ridicat-o chiar pe colțul complexului „Auschwitz I”, unde se aflau blocurile de detenție, camera de gazare și crematoriul.
„Grădina soției mele era un paradis cu flori”, a spus-o chiar Rudolph Hoss, cel real, în autobiografia sa. Astfel, familia Hoss a avut astfel o viață „bună” la Auschwitz, conform mărturiilor fostului șef de lagăr.
Pe bune, cât de plăcută o fi fost viața acolo? Chiar și pentru niște naziști spălați pe creieri?
Regizorul Glazer ia de bune aceste afirmații și lucrează cu materialul clientului.
Deși vila și grădina familiei Hoss au rămas intacte și pot fi vizitate regizorul a ales să construiască de la zero o vilă și grădină copiate la scară identică. Un element interesant: mobilierul e și el „nou” și e replica 1:1 a mobilierului „vintage”, de peste 80 de ani vechime din casa originală. Și, din punct de vedere al adevărului istoric, fix așa stau lucrurile: la începutul anilor '40, când familia Hoss s-a mutat aici, toate lucrurile erau nou-nouțe și în țiplă.
Soția lui Rudolph, Hedwig (interpretată de actrița Sandra Hüller) vine ca o personificare a „Răului subtil”: ea știe clar care e fișa postului soțului său, știe că „sunt evrei dincolo de zid” și știe precis cum s-o amenințe pe servitoarea poloneză din casă („Aici îți e bine!”). Nu mai tresare absolut deloc la zgomotele împușcăturilor care se aud în fiecare seară (ce om normal ar putea suporta așa ceva?) și își consumă obsesiile în încercarea de a acoperi gardul lagărului cu iederă (care atunci când va crește, va acoperi - nu-i așa? - totul).
Copiii familiei? Se joacă deja cu măsele pe care le aruncă pe covor ca pe niște zaruri și se scaldă în lacul plin de cenușă - vai, ce viață idilică. Destinul lor e deja pecteluit și are doar două exit-uri: să devină sadici (fratele cel mare) sau victime (fratele cel mic).
Auschwitzul devine un personaj în sine care respiră, țipă și duhnește a moarte - iar ăsta e poate cel mai „horror” element al filmului, cu sunetele sale sinistre care-ți înjunghie urechile și furnalele mereu alimentate cu oameni. Oroarea pe care o simți fizic, chiar dacă nu o vezi. Ăsta e prețul raiului nazist: ajungi să stai atât de aproape de oroare încât urletele deținuților și împușcăturile devin, la un moment dat, „zgomot de fond”, la fel cum cei care stau lângă o gară ajung, în timp, să se obișnuiască cu zgomotul garniturilor de tren.