În timp ce alte țări au deja o istorie în transplantul pediatric, România abia a intrat pe harta acestor intervenții salvatoare cu un centru dedicat exclusiv copiilor. A fost înființat în urmă cu doar un an și mai mult sub presiunea alinierii la normele europene, pentru că până atunci nu s-au găsit fonduri, iar zeci de copii au fost transplantați în spitalele pentru pacienții adulți. Pornit cu greu, transplantul pediatric într-un centru specializat a redat sănătatea pentru 10 copii și a ridicat poveri grele de pe sufletele familiilor. „Pacient în România” vă prezintă două miracole: se numesc Ana și Ioana, au 3 ani și o viață înainte, primită cu ajutorul uneia dintre cele mai mari reușite ale medicinei moderne: transplantul.

Tatăl Anei: Ana este copilul care a fost născut și de mamă, și de tată.

Ana are 3 ani, şi de când avea două luni se luptă cu o afecțiune rară a sistemului biliar. Boala apare la nou-născuți, iar de când au aflat de diagnostic, părinții au mers din spital în spital să-i găsească salvarea. Doar că mai peste tot s-au lovit de cel mai crunt răspuns pe care un părinte îl poate primi - copilul nu are nicio șansă de supraviețuire.

Mama Anei: Am fost anunțată vinerea, „doamnă, asta este situația, vedeți și dvs. cum este, anunțați familia, copilul este pe sârmă. Nu cred că ne mai vedem luni în formula asta”...

Tatăl Anei: Am avut tot felul de lupte, am fost frustrați, la un moment dat am ajuns să ne certăm cu Dumnezeu pentru că ne puneam întrebarea de ce nouă ni se întâmplă lucrurile astea.

Când aproape își pierduseră speranța, părinții Anei au ajuns cu copilul la Spitalul Grigore Alexandrescu. Fetița avea nevoie urgent de un transplant de ficat. Putea să primească o parte din ficatul mamei sau al tatălui, amândoi erau compatibili. Împreună cu medicii au decis că tatăl va fi cel care îi va da şansa la viaţă, pentru ca mama să o poată îngriji după operaţie.

Mama Anei: Ziua de 15 pentru mine a fost cea mai grea zi din viața mea. Familia mea a fost anesteziată în sala de anestezie, știind anumite părți din fiecare, că am avut informații și de la soțul, mai puține ca de la Ana, dar a fost foarte greu, foarte greu. În momentul în care am știut că Ana-i bine și domnul doctor a zis „este bine, puteți să o vedeți”, nu știam încă de soțul dacă este treaz sau nu, adică copilul s-a trezit înaintea soțului, vă dați seama ce era în sufletul meu?

Tatăl Anei: Sunt bucuros și mulțumesc lui Dumnezeu că am putut să fac acest lucru. Pentru mine, momentul în care m-am trezit din din anestezie și a venit o doamnă asistentă și mi-a spus că operația Anei s-a încheiat, este foarte bine, a fost cea mai minunată veste din viața mea. În mai multe rânduri mi s-a spus că are foarte puține șanse, și cu toate astea... (plânge)... cu toate asta, iată-ne aici.

Tatăl a fost operat la Institutul Fundeni, și datorită unei tehnologii laparoscopice recente, recuperarea a fost rapidă. Medicul care a făcut intervenția a fost la un stagiu de pregătire de un an în Coreea de Sud.

Benone Moşteanu, medic specialist chirurgie generală: O implicare emoțională, având în vedere că și eu sunt tată și înțeleg prin ce trec acești părinți, ei nu sunt pacienții, sunt adulți tineri, sănătoși, deci cu atât mai multă presiune ca totul să meargă perfect.

Medic: Ioana, ce faci astăzi? Cum ești? Ești mai bine? Gata, gata nu te supără...

Lângă salonul Anei este Ioana, un alt copil încercat de soartă. Are 3 ani şi a fost diagnosticată cu un tip de cancer rar. Şi ea a avut nevoie de un transplant de ficat pentru a supravieţui.

Tatăl Ioanei: Tumora îi acoperea aproape întregul ficat. Soția s-a gândit de la început că e nevoie de transplant, și și-a arătat disponibilitatea de a dona din ficat Ioanei.

Pentru Ioana, mama i-a fost a doua salvare. I-a oferit o familie și iubire atunci când a adoptat-o împreună cu fratele, iar acum i-a dat o nouă șansă la viață când i-a donat o parte din ficat. Când am intrat în salon, Ioana era în braţele părinților. Făcuseră scut în jurul ei, ca să se simtă în siguranță.

Tatăl Ioanei: Ea a venit natural, pentru că îl avem și pe frățiorul ei. Pentru ei nu există părinți adoptivi sau părinți bilogici, există doar părinți.

În curând, Ana şi Ioana vor pleca acasă. Se vor întoarce la spital pentru controale, dar și pentru că aici au câștigat pe viață prieteni la care merită să te întorci.

Laura Bălănescu: De ce medic îți place ție cel mai mult? Cum îl cheamă?Ana: De Mirela.Laura Bălănescu: De Mirela din echipa mea... și de acolo, de la terapie, de cine-ți place cel mai mult?Ana: De Alex.Tatăl Anei: De cine intrebi tu, din minut în minut?Ana: De Laura.

Laura Bălănescu este medicul care conduce Centrul de Transplant Pediatric. Este omul care, alături de medicii de la Instititul Clinic Fundeni, aduc aceşti copii la viaţă.

Conf. Dr. Laura Bălănescu: Colaborarea este excepțională. Fără ei nu am fi putut începe acest program. Transplantul hepatic pediatric s-a început la Institutul Fundeni, sub coordonarea domnului profesor Irinel Popescu. Noi nu am făcut altceva decât să așezăm transplantul hepatic pediatric la locul unde se desfășoară intervențiile chirurgicale dedicate copiilor.

România are un centru de transplant pentru copii doar de un an. A fost înființat mai mult sub presiunea alinierii la normele europene, pentru că, deși nevoia exista demult, nu s-au găsit fonduri. Operaţiile de transplant durează între 5 şi 8 ore. Iar la copii sunt mult mai greu de făcut în comparaţie cu adulţii, dar recuperarea este mult mai rapidă.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Este mai greu, presiunea este mai mare. Este mai greu, pentru că toate structurile anatomice biliovasculare sunt mai mici.

Conf. Dr. Laura Bălănescu: Copilul este ceva special, nu este un adult în miniatură, el are alte structuri, alte nevoi.

Sub lumina acestor reflectoare, medicii au salvat până acum 10 copii. Cei mai mici au 3 ani, sunt chiar Ana și Ioana. Cel mai mare are 13 ani, însă pe lista de așteptare mai sunt alți cinci. Cei mai mici, doi, au câte un an, alți doi au 16 ani, iar celălalt are 13 ani.

Pentru ca aceste operaţii salvatoare să aibă loc este nevoie de donatori, pentru că nu de fiecare dată părintele este compatibil. Copiii care nu pot fi salvați de familie sunt puși pe liste de așteptare până când prelevarea se poate face de la pacienţi care îşi pierd viaţa, dar care prin decizia familiei pot da viaţă mai departe. Ei și medicii sunt cei care aduc lumina acolo unde frica de moarte sădește doar întuneric.

Tatal Anei: Oamenii ăștia nu sunt doar doctori, să știți, ei sunt sunt oamenii în halate, dar care au aripi. Niște îngeri trimiși de Dumnezeu ca să facă minunile astea.

Următorul pas în transplantul pediatric, spun medicii, este înfiinţarea unui centru pentru copiii care au sub un an. Ei sunt trimişi acum în marile centre de transplant din Europa, iar costurile sunt plătite de Ministerul Sănătăţii.