În fiecare vară, insulă italiană Alicudi atrage un flux de turiști care doresc să scape de capcanele modernității. Nu există mașini și nici măcar drumuri pe mica insulă vulcanică cu o suprafață de doar trei kilometri pătrați, dar potecile pot fi parcurse călare pe măgari. Și, deși în majoritatea locurilor există acum semnal pentru telefoanele mobile, multe case nu au electricitate și apă curentă, scrie CNN într-un material dedicat acestei destinații exotice aflate la nord de Sicilia, parte a Insulelor Eoliene.

Pentru locuitorii insulei, care sunt în jur de 100 și al căror număr scade vertiginos în timpul iernii, lunile din afara sezonului turistic sunt departe de a fi idilice.

În lipsa unui spital, locuitorii trebuie să călătorească cu feribotul - sau, în caz de urgență, cu elicopterul - pentru tratament medical. Potrivit fotografei italiene Camilla Marrese, care a vizitat Alicudi în timpul pandemiei de Covid-19 pentru a documenta viața de zi cu zi de acolo, școala de pe insulă ar fi închisă din cauza lipsei de copii. Și deși există două magazine alimentare și un bar în care se poate socializa, localul este deschis doar trei luni pe an, a adăugat ea.

„În restul anului, marea adunare socială (presupune) coborârea la debarcader atunci când sosesc bărcile - merg acolo doar pentru a verifica cine a sosit și cine pleacă”, a declarat Marrese pentru CNN într-un interviu alături de partenerul și colaboratorul ei Gabriele Chiapparini, care a adăugat: „Unele case sunt la două ore de mers pe jos de debarcader, astfel încât acei oameni urmăresc ce se întâmplă prin binoclu”.

Este posibil ca Alicudi să fi fost populată încă din secolul al XVII-lea î.Hr., deși migrația în ambele direcții - inclusiv plecarea insularilor pe continent, în Italia, și mai departe, în special în Australia - a dus la schimbarea semnificativă a demografiei în ultimele decenii. Marrese a descris populația actuală ca fiind formată din „mai multe insule în aceeași insulă” - o combinație de localnici pe termen lung (dintre care unii se autointitulează cu umor „indigeni”) și străini care s-au mutat din alte părți ale Europei în căutarea unei vieți liniștite.

Foto: Shutterstock Deschide galeria foto

„Am vorbit cu o mulțime de oameni care au ales insula pentru că s-au săturat de modul în care merge lumea acum: schimbările climatice, poluarea, modul în care cultivăm legumele sau sistemele noastre economice”, a spus Chiapparini.

Cu toate acestea, cei doi au descoperit și un sentiment unic de comunitate, în ciuda lipsei locurilor de întâlnire sau a spațiilor sociale comune.

„Toate casele sunt împrăștiate, așa că este foarte greu să se dezvolte un sentiment de comunitate”, a spus Marrese. „Desigur, există un mare sentiment de apartenență; toată lumea se cunoaște și este dispusă să se ajute reciproc. Cred că legăturile pe care le au sunt foarte strânse. În același timp, este (un microcosmos al) celor mai bune și celor mai rele aspecte ale societății, pentru că există și multe conflicte inutile și mici (acte de) răzbunare.”

Marrese a comparat coexistența insularilor cu viața într-un apartament: „Nu-ți plac vecinii, dar când vine furtuna, te duci (la apă) și iei bărcile celorlalți și te ajuți reciproc”.

Fotografii au constatat că mentalitatea locuitorilor insulei, probabil datorită caracterului tranzitoriu al populației sezoniere, le-a facilitat câștigarea rapidă a încrederii și convingerea oamenilor să pozeze pentru fotografii.

„Ei sunt foarte obișnuiți să construiască rapid legături puternice - să creeze situații sociale și relații puternice. Și, de asemenea, sunt foarte obișnuiți să vadă oamenii plecând, să aibă această fluctuație de oameni și să se confrunte cu faptul că lucrurile nu sunt cumva permanente.”

Comunitatea de pe insula din Marea Tireniană, aflată la nord de Sicilia, este și gazda unei istorii locale ciudate, care face cumva din Alicudi un loc special: producția accidentală de pâine cu halucinogene.

Până recent, în anii 1950, localnicii mâncau pâini contaminate cu o ciupercă ce afectează culturile de secară, numită ergot sau cornul secarei și care ingredientul de bază al LSD. Generații de săteni au mâncat fără să știe așa-numita „secară nebună”, care poate fi sursa diferitelor mituri locale, cum ar fi femeile zburătoare (sau „maiara”, care înseamnă „vrăjitoare” în dialectul eolian) despre care se spunea că ocupă cerul de deasupra insulei Alicudi.

„Există o mulțime de legende care au fost transmise prin generații”, a spus Marrese. „Și ar fi putut fi de fapt un moment halucinant care a fost împărtășit de toți locuitorii insulei care mâncau această pâine în fiecare zi”.

Marrese și Chiapparini au explorat, de asemenea, și alte părți ale culturii insulei, cum ar fi o procesiune anuală cu o statuie a Sfântului Bartolo și practici tradiționale precum țesutul și recoltarea de capere.

Chiar și nivelurile relativ mici ale turismului au transformat averile de pe insulă.

Fotografii spun că mulți dintre locuitori s-au mutat din partea de sus a insulei până la mare și că majoritatea tinerilor lucrează acum în construcții, renovând sau construind case pe care le închiriază vara.

„Era foarte, foarte sărac”, a spus Marrese. „Până în a doua jumătate a secolului trecut, economia însemna în principal agricultura și pescuitul... apoi a venit electricitatea (în anii 1990), au venit turismul și banii - și totul s-a schimbat dintr-o dată.”

Topografia accidentată a Alicudi, cu stâncile sale sculpturale și stâncile abrupte, i-a atras, de asemenea pe cei doi fotografi, care au fost interesați în special de impactul pe care această geografie l-a avut asupra locuitorilor insulei, care pare că le-a modelat perspectiva și caracterul. „Cred că viața pe insulă te face să evoluezi, fizic și psihologic”, a spus Marrese, remarcând ușurința cu care locuitorii navighează pe insulă în întunericul nopții.

„Viața în acest mod îi pătrunde cu adevărat și îi modelează... sunt mult mai conectați la ritmul răsăritului și apusului soarelui”, a adăugat ea.

Experiența i-a marcat și pe Chiapparini și Marrese, ambii raportând o puternică legătură personală cu insula. Cei doi au păstrat legătura cu mai mulți rezidenți și spun că experiențele lor le-au lăsat o apreciere mai mare și durabilă pentru viața simplă.

„Ne-am întors vara aceasta și, când sunt acolo, mă gândesc: «De ce nu locuim aici?»”, a spus Marrese. „Apoi, de fapt, (ne dăm seama că) nu prea vrem să trăim acolo, dar există o legătură foarte, foarte puternică pe care o iei cu tine”.

„Ceva ce rămâne cu tine, din punct de vedere ideologic, este că nu există un singur mod în care trebuie să trăiești - există multe moduri diferite”, a adăugat ea. „Acestea pot avea avantaje și dezavantaje și pot fi foarte diferite de ale tale. Dar ei (insularii) sunt de acord cu asta.”