Oieritul, una dintre cele mai vechi îndeletniciri românești, încă rezistă în câteva zone ale țării. Vremea și vremurile nu l-au clintit din drumul său pe Petru, un fermier din Iași, cioban din tată-n fiu. Și-a însușit de la părintele său cât de important este să-ți urmezi drumul cu responsabilitate și dedicare, învățături pe care le-a transmis mai departe fiului său.

Petru Omușoru are 52 de ani și se ocupă cu oieritul de aproape trei decenii. Tatăl său a fost, de asemenea, crescător de oi, iar pasiunea combinată cu necesitatea s-au transmis natural.

Petru: „Animalele si ferma, doamnă, e ca-ntr-o familie. Dacă nu te ții de familie se destramă toată...Niciodata nu mi-am dat seama când am realizat că vreau să fac asta. Permanent mă gândeam că o sa fie o oprire, gândeam că de pe un an pe altul o să fie mai bine și tot mai bine... mai lasă-le anul ăsta, mai lasă-le la anul, hai să le mai ducem un an, hai că mai avem copii, hai că trebuie să mai facem casa și anii au trecut... Niciodată nu m-am gândit că eu o să rămân la oi! Am avut mai multe șanse de lucru, dar, știți cum e... unde îți dă Dumnezeu drumul acolo trebuie să te duci, nu-i cum vrei tu. Model a fost de la părinți, tatăl meu o fost modelul care m-a îndrumat.. adică nu mi-a spus: „Băi, băiete...”... știți cum sunt părinții... spun: „Măi, du-te și învață carte, să nu stai la oi”. El a zis: „Dacă o să-ți placă lucrul ăsta, fă-l cu plăcere, dacă nu-ți place, nu te lega de el, că nu le tihnește nici lor nici ție”.”

Petru a preluat, practic, îndeletnicirea tatălui, fără să își facă alte planuri. A trăit fiecare zi cu bucurie, iar când a ajuns, la rândul lui, părinte povestea s-a repetat. Treptat, baiatul cel mare, Radu, i-a devenit... de voie, de nevoie... ajutor de nădejde.

Radu: „Încetul cu încetul am început ba să merg cu oile pe câmp, ba să mulg oile, ba să mă duc la fân, toate treburile care erau necesare.”

Petru: „Eu mă gândesc la el tot așa, ca la mine. Exact ceea ce am făcut eu urmează el. Este responsabilitate, da, adică nu ai un program care nu ai cum să nu-l respecți... adică nu poți să închizi cu un lacăt și să pleci. Nu e o ușă, nu e o instituție. Poți să închizi o magazie, dar aici nu poți să închizi. Lipsa oamenilor l-a făcut pe el ca să mă ajute, pentru că eu singur nu puteam. Trebuia să renunț.”

Cu blugii rupți, cum poartă tinerii de vârsta lui, Radu e pe pășune alături de tatăl său. Sunt generații diferite, dar împărtășesc aceleași valori: responsabilitate și loialitate față de familie, motive care l-au făcut pe tânăr să renunțe la Facultatea de Mecanică, dupa doar un an. Știa câtă nevoie de ajutor are tatăl lui la fermă.

Radu: „Facultatea a fost așa, cum să vă spun eu, o opțiune. Eram plecat de dimineață, veneam seara, rămâneam în urmă cu activitățile, nu mai aveam cum să țin pasul, cum ar veni. Ba ajungeam târziu, ba nu puteam azi să mă duc, că aveam altă treabă acasă și când ajungeam eu deja treceau examene, și eu trebuia să o iau de la capăt.”

Petru a învățat de la părinții săi că nu există probleme fără rezolvare.

Petru: „Munca te oboseste doar daca nu vrei sa o faci . De când au început să se dea utilajele astea cu finanțare, munca s-a mai ușurat. Eu am luat acum, mai recent, că nu-mi permiteam, pentru că nu aveam animale să pot să acopăr ratele pe la bănci.”

Soția i-a fost mereu alături lui Petru. De când se cunosc au muncit cot la cot la stână, s-au ajutat și s-au sprijinit necondiționat. Milica a învățat totul de la zero.

Milica: „Aveam cu totul altp preocupare. Eram asistentă medicală. Eu aveam alt domeniu de activitate, dar după căsătorie, soțul, ocupându-se de fermă, am hotărât să stau lângă dânsul să-l ajut. Cele mai grele momente au fost atunci când avem un an secetos...E greu, că ne uităm la cer și așteptăm ploaia, ca să putem continua noi activitatea. A fost greu când nu aveam utilaje, când munca se făcea manual...Am depășit starea aceea. Acum este mult mai simplu, acum trebuie doar voință și sănătate.”

Petru: „Noi nu am socotit numai când a fost greu, am socotit și când a fost bine și le-am combinat una cu alta, că dacă socotești numai când ești în minus nu mai duci nimic înainte, rămâi acolo, că te descurajezi și îți faci rău.”

Petru crede în viitorul acestei îndeletniciri străvechi, chiar dacă reacțiile copiilor care ajung împreună cu părinții aici la stână îl fac să înțeleagă că lumea modernă percepe diferit potențialul naturii.

Petru: „Copiii, când vin aici, li se pare că e raiul lor. Am avut copii de la București, care nu călcau pe iarbă, plângeau că au scăpat mingea. El știe că nu trebuie să calce pe gazon, deci nu avea voie să calce iarba și el, săracul, stătea și plângea că i-a plecat mingea.”

Momentele de odihnă sunt esențiale, dar treaba la stână nu se termină niciodată. Bazându-se pe ajutorul fiului, Petru a reușit să își extindă ferma. Pe lângă cele 450 de oi are și 25 de vaci.

Petru: „La vaci, lucrând acum mai spre nou, mai spre modern, l-am dat pe dânsul, pentru că-i mai tânăr și să înțeleagă el mai bine despre ce e vorba aici. Vacile sunt înscrise la o asociație, sunt mai multe documente de facut. Ca să spun așa, mai atras ar fi el, văd, de vaci decât de partea oilor.”

Asfințitul soarelui la stâna înseamnă tot muncă sau plăcere, cum spune Petru Omușoru, mai ales ca tehnologia le-a venit în ajutor.

Petru: „În momentul de față e mulsul de seară la vaci și încheiem activitatea pe ziua de azi. Ne-a ușurat munca la toată familia de la fermă, că acum trebuia să fim prezenți toți, ca să le mulgem manual. Așa, vine el și le-a muls cu aparatul. Tehnologia în mare parte! Ne avantajează oarecum.”

Reporter: „Cum vedeți viitorul agriculturii, zootehniei, creșterii animalelor, la noi?”

Petru: „Nu știu cum să vă spun eu ca să înțeleagă și cine o să se uite. Nici nu îndrum pe nimeni să vina acum să facă zootehnie, dar nici nu vreau să descurajez pe nimeni. Cine are curajul și îi place, cu cea mai mare plăcere, adică nu e o ramură din care să spui că pierzi în totalitate, tot mai sunt niște beneficii cât de mici de la animalele astea, dar nici nu poți să te bagi, să crezi că poți să trăiești doar cu bani de la stat.”