Am văzut filmul la televizor. Mi s-a părut ca noi. Probabil că de aici și succesul nebun pe care l-a avut la casele de bilete. Speculează o sumă de stereotipuri corporatiste și ironii geografice ca să producă o oră și treizeci care trec repede. Un fel de Adam Sandler pe antisteroizi, fără grija de a rămâne livrabil și la publicuri sub 15 ani.

Mi s-a părut ca noi, pentru că am mai văzut promovări pe orizontală, beții fără orizont, call centere care sună ocupat, șefi cu principii dinamice, subșefi dedicați șefilor, controlori care sunt mai șefi ca șefii, șefi care îi faultează preventiv pe cei care au potențial de șefi.

E ca noi care nu mai avem timp de poante, ironie, poznă, parafrază, spirit mucalit, de Toma, Amza, Dinică, Giugaru, Cotescu și ne mulțumim prea des cu câte o înjurătură din bătrâni spusă din tot sufletul.

E ca noi pentru că până la urmă căutăm fără să știm precis o afiliere la cei buni. La cei care au dorința de a face lucrurile bine, indiferent de obstacolele pe care le întâlnesc. Și o fac în tăcere, aducând energie personală, înțelepciune și empatie pentru a mișca lucrurile în direcția binelui comun.

Întâlnim la fiecare pas sceptici blazați, colegi surprinzători, timizi incurabili și profesioniști veritabili ascunși în vreun birou anonim. Și știm sigur că sub un lider bun, drept și generos pot evolua așa cum nu ne-am fi imaginat.

Teambuilding ne arată sub un machiaj cam gros niște trăsături fine ale unor oameni care abia așteaptă să facă din nou lucruri mari.

Totul este să fie definit corect binele public, să fie setată clar direcția și să fie aleși liderii potriviți, adevărații servanți publici. Cred cu tărie că într-un astfel de ecosistem uman există o șansă bună de a redeveni cu adevărat o echipă. Iar aici nu vorbesc despre film. #HaiSăFacemTreabă