După 35 de ani de la căderea comunismului, moștenirea lui Iliescu atârnă greu pe umerii României: fapte nepedepsite, drepturi alienate sau răpite pentru mulți ani, o democrație șubredă, întârziere cronică față de Occident, renașterea nostalgiilor ceaușiste, blazare civică, o justiție adormită și un întreg capitol modern de istorie opacă.

A plecat. Faptele au rămas nepedepsite. Iliescu și memoria lui.

Instigatorii publici au memorie? Au. Dar impunitate? Și asta. Dar ce rămâne după ei e problema noastră. Ca un fost șef de stat să decedeze la vârsta de 95 de ani în plină urmărire penală pentru crime împotriva umanității, după 57 de zile de spitalizare în condiții decente, după 15 ani de când a părăsit viața publică activă, fără niciun regret, nicio sancțiune, nicio plată, la 35 de ani de acțiuni pe care le-a ordonat sau provocat, acest lucru este demn de statele care au trăit justiția penală de tranziție ca pe un mare eșec. Adică nu au înfăptuit-o, ratând astfel o condiție fundamentală a democratizării. Este și cazul României.

Este esențial să nu uităm cea mai neagră moștenire a epocii Iliescu: Dosarul Revoluției: 857 decese, 2.382 de răniți și  Dosarul Mineriadei: 4 persoane ucise, două violate, 1.300 de persoane rănite. Plus un deceniu de stagnare, timp în care România a ratat toate procesele de conectare cu Occidentul: UE, NATO, OECD, sute de miliarde de dolari pierdute în investiții străine. Cinci milioane de români care au părăsit România ca urmare a dezastrului din primul deceniu postrevoluționar.

Pentru toate cele bune și cele rele, mai ales în cazul unui fost șef de stat, se cuvine nu a oferi condoleanțe tuturor celor care l-au apreciat și susținut, ci a spune de ce un asemenea parcurs este exact opusul lumii civilizate, construite pe valori, pe justiție și libertăți civile. Pe toate acestea Iliescu fie le-a eludat, le-a ignorat sau le-a desconsiderat. România a pierdut primul președinte ales după ’89 și singurul președinte cu trei mandate, chiar dacă cel dintâi a fost unul provizoriu și de tranziție. Ion Iliescu, politicianul, a fost un produs marcant al comunismului încă din tinerețea lui, membru al Uniunii Tineretului Comunist și absolvent al școlii rusești. După intrarea în corpul PCR, cariera lui politică a cunoscut salturi spectaculoase, ocupând, printre altele, funcții de secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, membru al Comitetului Central al PCR, șef al Departamentului de propagandă al Comitetului Central al PCR, până la a fi ministru pentru problemele legate de tineret.

Parcursul său politic în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și apoi al lui Nicolae Ceaușescu a fost marcat de loialitate față de partid, ascensiune internă susținută de relații și conformism ideologic, dar și de episoade de marginalizare aparent motivată de rivalități personale și idealiste. Cădere în dizgrația lui Ceaușescu a alimentat ulterior mitul unui Iliescu „dizident tăcut” în interiorul sistemului, o figură reformistă care ar fi așteptat momentul potrivit pentru schimbare. În realitate, el nu a rupt niciodată complet relația cu Partidul Comunist și nu s-a manifestat public ca opozant al regimului, ceea ce ridică semne de întrebare privind autenticitatea acestui mit. În mod paradoxal, exact această loialitate calmă, fără stridențe, l-a făcut eligibil pentru un rol central în haosul ce urma să vină. Nu era nici prea asociat cu Ceaușescu, nici complet din afara sistemului. Era, cum s-a spus adesea, omul potrivit pentru a păstra continuitatea sub aparența rupturii. În decembrie 1989, Ion Iliescu reapare în prim-planul politic sub forma unei prezențe calme, raționale și aparent salvatoare. Era o figură cunoscută în structurile de partid, dar destul de puțin compromis în ochii opiniei publice. Exact această ambiguitate i-a permis să ocupe rapid spațiul de putere lăsat liber după căderea lui Nicolae Ceaușescu.

Tranziție cu frâna trasă: Iliescu și stagnarea democratică a României

Mulți dintre cei care au ieșit în stradă în Decembrie 1989 au visat o ruptură clară de comunism, nu doar în plan simbolic, ci și instituțional, economic și moral. Au cerut libertate reală, pluralism politic, justiție pentru crimele regimului Ceaușescu și o reintrare fermă a României în Europa democratică. Ion Iliescu le-a oferit altceva: o tranziție controlată, cu mecanisme democratice formale, dar dominate de reflexe autoritare. Sub conducerea sa, România a evitat prăbușirea în haos, dar a plătit prețul unei modernizări întârziate. A fost o tranziție în care „schimbarea” s-a făcut cu aceiași oameni, cu aceleași rețele de putere, cu aceeași logică de partid-stat, doar ambalată în discurs democratic.

În timp ce Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria implementau reforme curajoase, în România anilor ’90 sistemul Iliescu a blocat reformele reale. Justiția a rămas subordonată politic, presa a fost adesea intimidată, iar televiziunea publică a funcționat ca portavoce a puterii. Privatizările s-au făcut haotic, cu un stat slab și un capital de cumetrie. Securitatea nu a fost dezmembrată, ci reciclată în noile servicii secrete. Poate cea mai gravă frână a fost la nivel de cultură politică: discursul lui Iliescu despre democrația „originală”, naționalismul moderat și loialitatea față de stat a cultivat o resemnare colectivă, o acceptare a minimului posibil și o suspiciune față de Occident și reformă.

Alegerile din 1990, câștigate de FSN cu un scor copleșitor, nu au fost doar rezultatul simpatiei pentru Iliescu, ci și al manipulării, al fricii și al lipsei de alternative. Un lider carismatic, dar profund conservator, Iliescu a folosit acea victorie nu pentru a elibera energiile democratice, ci pentru a le ține sub control. România a pierdut atunci un timp istoric valoros. Dacă țările vecine și-au creat rapid instituții democratice solide, România a avansat lent, oscilând între vechi și nou, între nostalgii și promisiuni. În loc de o democrație emergentă, am avut o democrație de avarie, în care trecutul nu a fost nici judecat, nici asumat, iar viitorul a fost mereu amânat.

Cu ce rămâne România după moartea lui Ion Iliescu

Dacă parcursul lui Ion Iliescu în era comunismului este, în mare, lămurit, inclusiv prin mărturii și documentele de arhivă, încă rămân multe întrebări fără răspuns despre ce a însemnat epoca iliesciană post-decembristă, la care justiția modernă încă nu a reușit să ofere răspunsuri.

Democrația iliesciană a funcționat mai degrabă ca un sistem de gestionare a echilibrelor de putere între elitele postcomuniste, decât ca expresie autentică a voinței populare. Ion Iliescu a avut ocazia, unică în istoria postcomunistă a României, de a pune bazele unui stat de drept autentic. A avut susținerea populară, controlul instituțional și contextul favorabil pentru a declanșa o ruptură clară cu trecutul totalitar. În schimb, a consolidat un model de guvernare centrat pe continuitate, compromis și opacitate. Moștenirea acestei perioade se vede și astăzi în fragilitatea instituțiilor și în dependența lor de influențe politice, în lipsa de încredere a cetățenilor în clasa politică și în stat, în cultura civică slabă și participarea scăzută la procesele democratice, în ambiguitatea valorilor asumate – între europenism și naționalism, între deschidere și reflexe autoritare.

Mai grav, în lipsa unui proces veritabil de justiție istorică, România a eșuat în a construi o memorie colectivă clară despre comunism și despre cei care l-au perpetuat sub forme noi. Iliescu nu a fost doar un lider politic, ci și un arhitect al uitării convenabile, al amânării, al compromisului moral. Sub el, tranziția s-a învățat a fi un proces fără sfârșit. Reformele au fost prezentate ca riscante, schimbările ca destabilizatoare. Astfel, România a fost, ani la rând, o democrație în care cetățeanul a fost învățat să nu aștepte prea mult – nici de la instituții, nici de la el însuși.

Astăzi, la mai bine de trei decenii de la Revoluție, România are instituții democratice doar în sensul formal al termenului. Însă reflexele iliesciene – suspiciunea față de inițiativă, statul paternalist, acceptarea autorității fără transparență – sunt încă vii în cultura politică românească. Ion Iliescu nu a lăsat în urmă o dictatură, dar a lăsat o democrație imperfectă, construită pe o fundație de compromisuri istorice nerezolvate.Dosarele Revoluției și Mineriadei: instigatorii publici au memorie, dar impunitate?

De departe, dosarele în care fostul președinte Ion Iliescu fusese pus sub acuzare pentru crime contra umanității în două dosare penale, cel privind Revoluția din 1989, respectiv Mineriada din iunie 1990, reprezintă cea mai mare restanță a justiției din România. După fuga și arestarea cuplului Ceaușescu pe 22 decembrie 1989, România a fost cuprinsă de un val de violențe absurde, prin lupte armate în București și alte orașe, haos informațional, morți în condiții neelucidate, un întreg aparat de manipulare menit să creeze impresia unui pericol iminent, acela că „teroriștii atacau instituțiile nou instalate. Însă, așa cum arată procurorii și istoricii, majoritatea victimelor Revoluției au fost ucise după 22 Decembrie 1989, adică după căderea oficială a dictaturii. Din datele oficiale știm că e vorba de 857 decese, 2.382 răniri de persoane, 585 privări grave de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional şi 409 cazuri de suferinţe mari, acestea fiind victimele produse de presupusele fapte ale lui Ion Iliescu, nu de bilanțul total al Revoluției Române.

Astăzi, dosarul Revoluției rămâne o rană deschisă pentru societatea românească. Procesul a fost marcat de tergiversări grosolane, intervenții politice, schimbări repetate ale procurorilor și amânări nejustificate. După trimiterea în instanță în 2019, rechizitoriul a fost respins de Înalta Curte în 2021, pe motiv că nu era întocmit corect procedural. Parchetul Militar a fost obligat să reia ancheta dar soluția nu a mai venit până la moartea lui Ion Iliescu. Astfel, la peste trei decenii de la Revoluție, nimeni nu a fost condamnat definitiv pentru românii uciși de după 22 decembrie. Justiția română nu a fost în stare să clarifice nici ce s-a întâmplat, nici cine a tras, nici cine a ordonat. O rușine națională pentru o justiție a specialilor.

La rândul său, dosarul Mineriadei a fost deschis și redeschis de mai multe ori, tergiversat intenționat timp de peste două decenii. În ciuda presiunii publice și a investigațiilor jurnalistice și civice, timp de ani întregi nu s-a făcut niciun pas concret spre tragerea la răspundere a principalilor responsabili. Dosarul Mineriadei a fost retrimis pe masa instanţei pe 2 aprilie 2025. Alături de Ion Iliescu mai erau trimiși în judecată fostul premier Petre Roman, fostul vicepremier Gelu Voican-Voiculescu, fostul director SRI Virgil Măgureanu şi Adrian Sârbu, fost consilier al prim-ministrului Petre Roman. În acest dosar, procurorii vorbesc de patru persoane ucise, două violate, 1.300 de persoane vătămate și peste 1.200 de persoane persecutate prin lipsirea nelegală de libertate.

Moartea lui Ion Iliescu nu închide neapărat dosarele reale – nici cele din instanțe, nici cele din conștiința publică, pentru că istoria în cazul său încă nu s-a scris complet. Din păcate, prea multe întrebări rămân fără răspuns: Cine a tras în 1989? Cine a organizat represiunea din 1990? Cine a decis ca trecutul să nu fie condamnat, ci reciclat? Cine a rescris Revoluția în favoarea celor care nu au fost niciodată în stradă? Cine răspunde pentru deceniile pierdute, pentru tăcerile instituționalizate, pentru normalizarea imposturii?

Ura față de ultimul Suveran al României, cel care a luptat împotriva lui Stalin și Hitler

Probabil cel mai mare adversar a lui Ion Iliescu a venit din istorie, nu din politică. Regele Mihai a fost cel care l-a bântuit pe Iliescu toată viața și îi va domina și memoria pentru totdeauna. Ca un veritabil stalinist, Iliescu s-a temut și l-a urât pe Mihai I în toată cariera sa, și înainte, și după 1989. Pentru cel format în spiritul bolșevismului, era de neînchipuit ca un monarh, cel care reprezentase ultima barieră înainte instaurării comunismului, să revendice drepturile sale firești, să revină în țara sa. Pentru că acest lucru era similar cu o democrație veritabilă, unde  cetățenii au drepturi civile. Așadar, acesta a fost un adevărat test pentru disponibilitatea și autoritatea lui Iliescu de a repara nedreptăţile din trecut faţă de proprii cetăţeni. Și pe care Iliescu l-a picat cu brio. Nu mai puțin de zece încercări blocate ale Regelui în perioada 1990-1995 (două expulzări, opt respingeri oficiale ale cererilor de viză şi diverse alte ocazii, previzibile ca deznodământ şi abandonate de rege) au fost decise personal de Iliescu în primul deceniu postdecembrist, făcând din această problemă una internațională. Recunoașterea regelui Mihai drept „erou” ar fi atras după sine reconsiderarea rolului jucat de regalitate în istoria ţării.  Aceasta s-a distins ca o problemă gravă, ce afecta drepturile omului şi demnitatea persoanei. Oprirea ultimului rege al României de a reveni în ţara sa a căpătat conotaţiile unei teme politice interne vaste, cu ample implicaţii naţionale, dar şi internaţionale. Numeroasele evenimente legate de acest subiect au arătat că Ion Iliescu a continuat ani de zile să nesocotească drepturi fundamentale, să instige, să blocheze, să provoace diversiuni și să creeze o întreagă problemă națională și internațională pentru ca, în definitiv, un român să fie oprit să revină în țara sa. A făcut același lucru pe care comuniștii l-au aplicat vreme de patru decenii și jumătate demonstrând că dacă folosise ororile împotriva celor de la revoluție sau împotriva celor din Piața Universității, era dispus să comită orice act dacă cineva dădea cel mai mic semn că îi revendica democratic puterea.

Multe alte ticăloșii și fapte reprobabile au produs mandatele sale. Printre atâtea altele, să nu uităm de grațierea lui Miron Cozma din 2004 (care fusese condamnat la 18 ani de închisoare), în ultimele zile din cel de-al treilea mandat prezidențial sau, tot atunci, decorarea instigatorului național și precursor al aurismului și georgismului, Corneliu Vadim Tudor, creație a lui Ion Iliescu, cel care îi servise la transformarea anilor 90 în ani de ură și de național-ceaușism grotesc.

Da, în ultimul său mandat, Iliescu a pus România pe drumul civilizației, pe calea europană și trans-atlantică, dar cu prețul câtâtor morți și răniți pentru care nu a plătit niciodată? Ion Iliescu a plecat, dar întrebările rămân. Și România încă așteaptă răspunsuri.