Când vorbim despre un „proiect de țară”, gândul ne zboară reflex la Consensul de la Snagov din 1995. Atunci, clasa politică românească a stabilit un parcurs strategic clar: aderarea la NATO și integrarea în UE. Dar astăzi, odată bifate aceste obiective, România pare să fi rămas fără busolă. Schengen sau OECD nu sunt proiecte în sine, ci doar stații de etapă. Ceea ce ne lipsește cu adevărat este o înțelegere fundamentală asupra modului în care trăim împreună: un nou contract social. Nu unul impus de ideologie, ci născut din realitate, pentru a preveni colapsul unei societăți tot mai fragmentate și tensionate.
Deficitul bugetar a urcat la peste 9 % din PIB în 2024, unul dintre cele mai mari din UE, în timp ce cheltuielile cu dobânzile au ajuns la aproape 2 % din PIB. Veniturile fiscale nu depășesc 27,2 % din PIB – un nivel mult sub media europeană – chiar dacă aparatul administrativ reprezintă 7,4 % din totalul contribuabililor şi devorează resursele publice. Adăugați la ecuație o societate polarizată, cu partide extremiste care cochetează cu revanșismul geopolitic, iar tabloul devine clar: contratul social moștenit după 1989 scârțâie din toate încheieturile.
Suntem în etapa în care trebuie să regândim regulile de conviețuire. Dacă vrem să ieșim din impas, avem nevoie de un contract social adaptat prezentului: unul care să reasigure cetățenii că statul merită taxele plătite, iar statul că cetățenii vor susține reformele dure, dar indispensabile.
Patru domenii care scârțâie și pe care fiecare cetățean îl resimte în mod direct
Democrația. Spațiul public e polarizat de discursuri extremiste. Mulți nu mai cred că instituțiile le pot proteja interesele; de aici tentația de a flirta cu soluții radicale. Ingerinta rusă în procesul de alegeri românesc, la fel ca în toată Europa, parte a războiului hibrid, este o realitate de netăgăduit. În acest climat, 63 % dintre respondenții sondajului INSCOP (mai 2025) spun că „statul nu îi apără pe oamenii cinstiți”. Când regula jocului pare trucată, tentația de a vota soluții radicale devine, pentru mulți, singurul mod de protest.Educație și sănătate. Deşi bugetul cumulat pentru sănătate (Minister + CNAS) a ajuns la circa 6,5 % din PIB, oamenii nu simt că primesc servicii pe măsura contribuţiilor. În anul 2022, conform datelor Inspecției Sanitare de Stat, în spitalele din România au fost înregistrate peste 33.000 de infecții asociate asistenței medicale. Deși bugetul educației a urcat până aproape de 4,5 % din PIB, testele PISA 2022 arată că 42 % dintre adolescenții români de 15 ani nu reușesc să priceapă sensul unui text scurt, 49 % nu pot rezolva exerciții elementare de matematică, iar 44 % întâmpină dificultăți serioase în a explica fenomene științifice familiare; pe ansamblu, România este penultima din UE la toate cele trei probe.
Munca. România strânge la buget doar 27,2 % din PIB – penultimul loc din Uniune, faţă de o medie europeană de peste 41 % –, dar apasă puternic pe salarii: pentru un angajat singur la câştigul mediu, taxa pe muncă depăşeşte 45 % din costul total al muncii, peste media OCDE de 34 %. În acelaşi timp, circa 209 000 de pensii speciale înghit anual 15,7 miliarde lei – aproape 0,9 % din PIB.
Consumul. Astăzi, 65 % din PIB-ul României este pur și simplu nota de plată a populației la consum, cel mai mare ponderat din UE pentru o economie de dimensiunea noastră. Din 2008 până în 2025 am adăugat peste 900 miliarde lei la datoria publică (de la 140 mld. lei – 28 % din PIB – la peste 1 000 mld. lei, aproximativ 57 % din PIB), însă banii nu s-au dus în autostrăzi sau laboratoare, ci în salarii, subvenții și bonusuri care au alimentat comerțul cu mărfuri importate. Rezultatul se vede brutal în balanța externă: deficitul comercial cumulat în aceiași 17 ani se apropie de 800 miliarde lei, semn că împrumuturile noastre au finanțat capacități de producție în alte state, în vreme ce noi am rămas cu factura și cu locurile de muncă pierdute acasă.
Cinci chei pentru o resetare credibilă
1. Stat suplu, nu stat anorexic. Primul pas este onestitatea contabilă. Programul de guvernare prezentat de cabinetul Bolojan propune „ordine în finanțele publice” și „bună guvernare” drept coloane vertebrale: fuziuni, comasări şi reduceri de personal în administrația centrală; digitalizare la fisc, vamă şi antifraudă; plafonarea salariilor în companiile de stat; şi prioritizarea investițiilor care cresc exporturile. Aceste măsuri nu sunt populare, dar creează spațiul fiscal necesar pentru a repara contractul social.
2. Echitatea distribuției poverii. Un nou pact nu poate însemna doar austeritate pentru cei fără privilegii: plafonarea strictă a pensiilor speciale, impozitarea domeniilor astăzi exotice (criptomonede, jocuri online, short-term rentals), digitalizarea totală a ANAF. În egală măsură, trebuie stopată „suveica” prin care multinaționalele își mută artificial profiturile în jurisdicții cu impozit minim, lăsând în România doar marja de cheltuieli; deducerile agresive de redevențe și plăți intragrup nu mai pot rămâne zona gri a fiscalității. România nu se poate finanța la infinit din TVA și accize, în vreme ce sectoare întregi scapă la limita legii. Trebuie să aducem la lumină economia informală, nu doar să strângem şurubul doar pe contribuabilii captivi.
3. O narațiune care unește. Contractul social nu ține doar de tabele Excel, ci de o poveste în care se regăsesc atât antreprenorul din Cluj, cât și vânzătoarea din Tecuci. România nu mai poate fi „economia-atelier” a Europei; poate fi însă hub regional pentru energie verde, industria de armament care va beneficia de fonduri europene uriașe, IT de nișă, agricultură de înaltă valoare. Trebuie spus, explicat și repetat că fiecare leu economisit din risipă se întoarce în investiții care măresc „plăcinta” – nu doar împart altfel felii tot mai subțiri.
Tranzițiile majore reuşesc atunci când oamenii se regăsesc într-o poveste coerentă despre viitor. Amânarea reformelor aruncă toată nota de plată pe umerii pieței și ai străzii. Piețele penalizează rapid indisciplina financiară, iar protestele pot coagula sub drapel populist. O societate care simte că e păcălită reacționează fie prin cinism – votând „anti-sistem” – fie prin plecare masivă. Am trăit deja ambele scenarii și știm cu ce cost uman vin.
Viitorul nu așteaptă; depinde de priceperea noastră de a închide, astăzi, fisura dintre ceea ce promite statul și ceea ce simte cetățeanul. În acest spațiu se joacă destinul contractului social românesc pentru următoarea generație.