Scenele au devenit sumbru de familiare: tancurile rusești intrând în Georgia în 2008, cucerirea Crimeei în 2014, invazia pe scară largă a Ucrainei în 2022, avioane militare rusești care încalcă spațiul aerian european și observări misterioase de drone care închid aeroporturi din Europa.

Deși acestea pot părea evenimente separate, în realitate ele nu sunt decât capitole dintr-o strategie singulară, concentrată și în continuă evoluție. Scopul Rusiei este să exercite puterea militară atunci când este necesar, să se angajeze în tactici de război de tip „zonă gri” atunci când este posibil și să exercite presiune politică peste tot.

Moscova face toate acestea de decenii, cu un singur obiectiv: să redeseneze harta securității Europei, fără a declanșa un război direct cu NATO, scrie Christo Atanasov Kostov, profesor de istorie și relații internaționale la IE University, într-o analiză publicată pe platforma The Conversation.

Acest obiectiv nu este nici improvizat, nici ambiguu și, în esență, este iredentist – urmărește să inverseze expansiunea NATO de după Războiul Rece și să reafirme o sferă de influență rusească în Europa.

Această concentrare singulară a fost cea care a guvernat acțiunile Rusiei în perioada premergătoare invaziei Ucrainei. În decembrie 2021, Moscova a cerut NATO să interzică Ucrainei și Georgiei să se alăture alianței și ca forțele NATO să se retragă la pozițiile lor din mai 1997, unde se aflau înainte ca vreun fost stat sovietic din Europa de Est să se alăture NATO.

Aceasta nu a fost o strategie diplomatică de deschidere a invaziei terestre din februarie 2022, ci un obiectiv în sine. Din perspectiva Kremlinului, extinderea NATO este atât o umilință, cât și o amenințare existențială și trebuie stopată cu orice preț.

Acțiunile Rusiei pot fi interpretate în diverse moduri ca fiind presiuni la limită, acțiuni de tip „brinkmanship” (politică de risc calculat) sau presiuni diplomatice. De fapt, toate aceste etichete sunt corecte, dar Rusia le folosește împreună pentru a estompa granițele tipice dintre diplomație, acțiune militară și propagandă internă. Putem împărți „trusa” de presiune a Moscovei în diferite tipuri de acțiuni.

Utilizarea acestor instrumente de către Rusia nu este nouă – ea se bazează pe strategii care au fost rafinate de la prăbușirea Uniunii Sovietice. De la Transnistria la Abhazia, Osetia de Sud și Donbas, Moscova susține războaie „nerezolvate” care blochează statele din NATO și UE, menținând influența rusă pe termen nelimitat.

Astăzi, strategia Kremlinului favorizează din ce în ce mai mult mijloacele hibride – drone, atacuri cibernetice, dezinformare și șantaj energetic – în detrimentul războiului. Acestea nu sunt provocări aleatorii, ci o campanie coerentă de testare.

Fiecare incursiune și atac servește unui scop-diagnostic: Poate Europa detecta? Poate coordona un răspuns comun? Poate implementa acest răspuns rapid și eficient?

După cum au recunoscut oficialii belgieni după o serie recentă de observări de drone, continentul trebuie să „acționeze mai rapid” în construirea sistemelor de apărare aeriană. Fiecare astfel de recunoaștere întărește convingerea Moscovei că Europa este nepregătită și divizată.

În plan intern, aceste momente sunt prelucrate în fragmente de propagandă pentru televiziunea de stat, unde experții batjocoresc „slăbiciunea” europeană și prezintă dezordinea continentului drept o validare a poziției conflictuale a Kremlinului. Această criză fabricată, la rândul ei, este cea mai recentă aplicare a unei strategii bine puse la punct.

În ceea ce privește Occidentul, scopul este epuizarea, nu cucerirea – un „test permanent” menit să secătuiască resursele și unitatea printr-o presiune constantă, de nivel scăzut.

Provocările tot mai intense ale Rusiei la adresa NATO și a Europei nu pot fi menținute ca status quo. În stadiul actual, există trei scenarii posibile despre unde ar putea duce:

Abordarea Kremlinului se bazează pe fragmentare; răspunsul Europei trebuie să fie coeziunea. Asta înseamnă dezvoltarea anumitor capabilități:

Strategia Rusiei nu este reactivă, ci structurală. Kremlinul încearcă să forțeze Occidentul să accepte o ordine de securitate redefinită printr-un amestec de coerciție, sondare și testare perpetuă.

Instrumentele pot varia – de la tancuri la drone, de la invazie evidentă la un război hibrid de uzură – dar scopul persistă: să submineze unitatea europeană și să restabilească sfera de influență pierdută de Rusia în 1991.

Provocarea cu care se confruntă Europa este la fel de clară. Trebuie să reziste oboselii crizelor fără sfârșit și să demonstreze că reziliența, nu frica, definește viitorul continentului.

Provocările Moscovei vor continua până când costurile vor deveni prohibitive. Doar o Europă unită și pregătită poate realiza acest lucru.

Citește și:

ANALIZĂ Dronele care provoacă panică în Europa: Cum folosește Rusia frica drept armă în războiul hibrid

„Nu mai trimit altele. Nici în Franța, nici în Danemarca”. Glumele lui Putin despre drone stârnesc neliniște în UE