România intră într-o etapă critică. O etapă în care nu mai este suficient să promiți reforme sau să înființezi comisii. O etapă în care ineficiența sistemică a companiilor de stat nu mai este doar o problemă de guvernanță, ci un risc strategic pentru bugetul public, pentru echitatea socială și, într-un sens mai profund, pentru încrederea cetățenilor în statul român.

Avem în față un adevăr crud, dar necesar: statul român patronează, direct sau indirect, peste 1.300 de companii. 315 dintre acestea generează 96% din cifra totală de afaceri. Și totuși, în acest sistem aparent robust, doar câteva sunt profitabile în mod real. Hidroelectrica, de exemplu, generează 46% din profiturile totale ale companiilor de stat. O excepție, nu o regulă.

La prima vedere, statul pare să stea pe o mină de aur: toate companiile publice adună un profit cumulat de 15 miliarde lei. Dar când scădem subvențiile – 16 miliarde în total, dintre care 13,6 miliarde doar pentru top 315 – rămânem cu o realitate dură: profitul net e, în fapt, aproape nul. Statul pompează miliarde în companii care nu reușesc să se autosusțină. Este un mecanism care ia de la cei productivi și transferă la cei ineficienți. Este, vorba aceea, „o dublă nedreptate”.

Câteva cifre vorbesc de la sine.

Șapte companii de stat – între care CFR SA, Metrorex, Electrocentrale Craiova și Unifarm – au generat pierderi de 2 miliarde de lei, în ciuda subvențiilor primite. CFR SA, de exemplu, a pierdut 1,6 miliarde în ultimii cinci ani, deși a primit 6,6 miliarde lei în sprijin de la buget. Aceasta nu este o problemă punctuală. Este o falie structurală.

Explicația acestei realități? Nu lipsa banilor, ci lipsa de responsabilitate. România plătește în fiecare an mii de membri în consilii de administrație ale companiilor de stat – 2.782 de poziții în total, dintre care peste 800 sunt ocupate provizoriu, adesea prin numiri politice, nu prin competiție reală. Această cultură a „provizoratului perpetuu” este esența clientelismului politic.

Reforma anunțată de Guvern vizează tocmai acest nucleu: plafonarea indemnizațiilor, reducerea numărului de membri din consilii, interzicerea cumulului de funcții și profesionalizarea recrutărilor. Este un început care face dreptate și o formă de justiție socială. Nu mai putem ca unii să muncească în privat de dimineața până seara pentru ca alții să huzurească prin consilii de administrație sau în board-ul unor companii de stat cu zeci de mii de euro venituri.

Un punct nevralgic al sistemului este AMEPIP – agenția care ar trebui să supervizeze eficiența companiilor de stat. Creată din obligații asumate prin PNRR, AMEPIP nu a fost operaționalizată complet. Rezultatul? România a pierdut 330 de milioane de euro din cauza întârzierilor. Într-un stat bine guvernat, o astfel de agenție ar fi independentă, bine finanțată și temută. Astăzi, este mai degrabă o instituție în așteptare.

Guvernul a promis acum nu doar reformarea AMEPIP, ci și impunerea unor indicatori clari de performanță. Dacă aceștia nu sunt acceptați de actualii manageri, vor trebui înlocuiți. Este, în sfârșit, un semnal de autoritate într-un sistem care a tolerat prea mult mediocritatea.

Cifrele ascund o realitate și mai gravă: 550 de companii locale au fie venituri zero, fie nu și-au depus niciodată situațiile financiare. Asta înseamnă că statul operează, fără niciun control real, sute de entități despre care nu știm aproape nimic. Într-o democrație funcțională, o asemenea opacitate ar fi de neacceptat.

Mai mult, întreaga arhitectură a companiilor de stat este profund polarizată. Cele mai mari 10 companii generează grosul profiturilor. Restul fie supraviețuiesc pe perfuzii bugetare, fie mimează activitatea. Într-un astfel de sistem, competiția reală este sufocată, iar piața este distorsionată.

Există însă și exemple pozitive. Hidroelectrica – cu un profit de peste 4 miliarde lei – și-a crescut eficiența reducând numărul de angajați. Romgaz și Nuclearelectrica au urmat un parcurs similar. Secretul? Guvernanță corporativă reală și management profesionist.

Modelul poate fi extins, dar cu o condiție: să nu mai acceptăm sinecuri în funcții de conducere. Reforma nu trebuie să fie despre „a închide”, ci despre „a face să funcționeze”. Acolo unde se poate salva, trebuie salvat. Acolo unde nu, trebuie avut curajul să închidem robinetul risipei.

România are, în acest moment, nu doar oportunitatea, ci și obligația de a schimba modelul economic al sectorului public. Reforma companiilor de stat nu este un gest tehnocratic. Este un act de justiție economică.

Premierul a spus clar: „Cei care nu acceptă performanța, să plece”. Este o declarație de intenție importantă. Dar acum urmează testul de voință politică. Pentru că rezistența va veni – din interiorul partidelor, din birocrația înrădăcinată, din rețelele de interese care trăiesc din ineficiență.

Totuși, dacă Guvernul va merge până la capăt cu această reformă, România poate obține nu doar economii bugetare, ci un nou standard de normalitate. Vom avea mai puține companii, dar mai solide. Mai puțini directori, dar mai buni. Mai puține promisiuni, dar mai multe rezultate.

Și, poate, vom înțelege cu toții că adevărata modernizare nu începe cu cifrele, ci cu decizia de a nu mai accepta excepțiile ca regulă.