În 1894, când armata franceză l-a condamnat pe căpitanul Alfred Dreyfus pentru trădare – pe baza unor probe fabricate –, antisemitismul a devenit armă politică. Dar elita intelectuală, de la Émile Zola la Anatole France, a transformat procesul într-un simbol al luptei pentru justiție. Zola și-a riscat cariera cu „J’accuse!”, demonstrând că adevărata trădare nu era a lui Dreyfus, ci a celor care tăceau. Astăzi, România se confruntă cu un moment Dreyfus: solidaritatea față de CCR este un test al maturității democratice.

În SUA, când președintele Trump a contestat în 2020 rezultatele alegerilor, foști lideri republicani, jurnaliști și ONG-uri au format un front comun pentru a apăra integritatea votului.

În România, absența unei astfel de solidarități—din partea mass-mediei, a universităților, a corporațiilor—lasă CCR expusă valurilor de populism. Hotărârea Curții Constituționale (CCR) de a anula alegerile prezidențiale din 2024, pe motivul unor nereguli grave și a interferențelor externe, a declanșat un val de critici care amenință să submineze autoritatea instanței și pilonii democrației constituționale. În astfel de momente, rolul elitelor și al societății civile este crucial pentru a apăra principiul că justiția trebuie să funcționeze liberă de presiuni partizane.

În România, elitele – patroni de media, rectori, lideri civici – sunt chemate să acționeze precum elitele franceze în secolul XIX sau cele americane din 2020. Mass-media nu poate trata amenințările la adresa CCR ca „știri de umplutură”. Corporațiile nu pot pretinde neutralitate când statul de drept este sfîșiat.

Când universitățile din Chile au ieșit în stradă în 2019 împotriva inegalității, profesorii și studenții au transformat aula în tribună publică. Astăzi, România poate urma acest model: universitățile ar trebui să organizeze dezbateri publice, declarații colective și proteste simbolice în campusuri, transformând instituțiile academice în bastioane ale rațiunii.

Breslele de magistrați, la rândul lor, trebuie să trebuie să înțeleagă că în joc e însăși viitorul statului de drept pe care au jurat să îl apere. Pot acționa la fel cum au făcut în 2017, când s-au manifestrat direct public față de OUG 13 și au expus în timp real presiunile politice pentru a bloca reformele controversate ale lui Dragnea. Iar politicienii care încă mai credem în constituție, avem de ales între a fi complice la erodarea instituțiilor sau martori ai istoriei.

Democrația nu se salvează cu romantism sau postări pe facebook, ci cu fapte zilnice – iar acum este momentul ca fiecare pilon al societății să își asume rolul de zid contra valului care amenință să înghită totul.

CCR, ca orice curte constituțională, nu este infailibilă—dar legitimitatea sa nu derivă din popularitate, ci din rolul său de garant al pactului social. Anularea alegerilor prezidențiale a fost necesară pentru a proteja „caracterul corect” al procesului electoral. Nu suntem unici în Europa sau în lume: în 2016, Curtea Constituțională a Austriei a anulat alegerile prezidențiale din cauza unor nereguli minore, dar cu impact major asupra rezultatului. Decizia a fost dură, dar esențială pentru a menține încrederea în sistem.

Atacurile la adresa CCR - de la acuzații de „lovitură de stat” la amenințări cu moartea - reflectă un colaps al solidarității față de valorile comune. Atacurile concertate prin care se instrumentalizează dezinformarea pentru a discredita CCR lovesc direct în pactul care menține societatea unită.

Oglinda SUA: Cum rezistă Curtea Supremă în fața furtunilor politice

Istoria Statelor Unite ne învață că independența justiției nu este un dar, ci o bătălie continuă. Când președintele Franklin D. Roosevelt a încercat să „împacheteze” Curtea Supremă în 1937 pentru a-și impune agenda legislativă, el a întâmpinat rezistență nu doar de la opoziție, ci și din partea propriului partid și a societății. Chiar și într-o eră de criză economică, americani au înțeles că subordonarea justiției la voința politică instantanee este un pas căut autodistrugere. Judecătorii, prin statutul lor de inamovibilitate, au rămas fideli Constituției, nu fluctuatelor opinii publice.

Principiul inamovibilității judecătorilor este o protecție împotriva răzbunărilor politice. În SUA, judecătorii federali servesc pe viață tocmai pentru a putea lua decizii neplăcute puterilor în funcție: de la a respinge legi rasiale în Brown v. Board of Education (1954) la a limita excesele președinților în United States v. Nixon (1974).

Cazul Georgescu: Un test al rezilienței

Contestarea candidaturii lui Călin Georgescu este inevitabilă pentru că sunt dovezi irefutabile că a încălcat sistematic, conștient Constituția promovând revizuiri teritoriale ce contravin tratatelor internaționale și elogiind figuri legate de Holocaust. Prin aceste manifestări, Georgescu a trecut pragul toleranței democratice. CCR trebuie să răspundă prin prisma Constituției, însă vedem clar tentative de intimidare a membrilor CCR de către susținătorii candidatului Georgescu prin amenințări, presiune manifestată în online prin mii de conturi false sau liste negre pentru a intimida pe cei ce se opun. Această metodă amintește de tehnicile fasciste și naziste. Presiunea asupra judecătorilor CCR este enormă și periculoasă.

Doar solidaritatea națională va permite judecătorilor să-și îndeplinească rolul fără teamă. Astfel, vor putea apăra statul de drept împotriva presiunilor și manipulărilor.

Democrația ca proiect colectiv

Ca cercetător politic, știu că democrațiile nu cad peste noapte—ci prin abandonarea treptată a instituțiilor. România se află la un moment critic: poate alege să trateze CCR ca un obstacol de „eliminat”, sau poate recunoaște că un sistem judiciar independent este singura garanție că alegerile viitoare vor fi mai mult decât un concurs de retorică.

A apăra judecătorii nu înseamnă a fi acord cu fiecare decizie—ci a înțelege că, fără ei, niciun vot nu va fi niciodată cu adevărat liber.