Oameni uciși chiar în fața familiilor. Asta s-a întâmplat cu israelienii care au stat în calea teroriștilor Hamas. Puținii supraviețuitori spun că au asistat la un măcel și că ei au reușit să scape doar pentru că rudele s-au sacrificat. Două mame au povestit ce s-a întâmplat când luptătorii Hamas au intrat în casele lor.
Femeie din Israel: „Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost de la băiatul meu de 12 ani care a spus: „Sunt prea tânăr, nu mă luați!” Și i-au luat.”
Este povestea traumatizantă prin care a trecut Renana. Băieții săi erau alături de tatăl lor. Ea abia plecase într-un sat vecin. Când teroriștii au început să tragă, copiii și-au sunat mama. A urmat un apel devastator, de 30 de minute, în care femeia a auzit toate ororile comise de Hamas.
Femeie din Israel: „După două ore (n.r. de la începerea atacului), telefonul suna în continuu, erau băieții mei, dar și alți vecini, spuneau că teroriștii încearcă să intre în case, băieții îmi spuneau că se auzeau împușcături. Eu le spuneam că probabil este armata care încearcă să-i ajute, apoi, am auzit la telefon oameni care vorbeau în arabă, au deschis ușa și am aflat că băiatul meu de 16 ani, care e foarte puternic, ținea de ușă, s-au chinuit să deschidă ușa, apoi mi-au luat băieții și i-au dus în Gaza”.
O altă femeie povestește cu lacrimi în ochi cum teroriștii i-au ucis soțul chiar în fața ei și a bebelușului de doar o lună.
Femeie din Israel: „Mi-am întrebat soțul: „Yav, o să murim?” Mi-a răspuns: „Mami, nu murim azi”. Erau voci ale teroriștilor care le cereau oamenilor să iasă din case, ca să îi omoare. I-am spus: „Tu ții ușa, eu am grija de copil”. Așa ne-am înțeles. După puțin timp, geamul s-a deschis. Cineva încerca să scoată fierul de la geam. Yav i-a lovit mâna. Nu am avut timp să ne luăm rămas-bun. Am văzut doar pentru o secundă că Yav se lupta cu teroriștii care au intrat în dormitor. Și-a sacrificat viața pentru mine și copilul nostru. Am luat bebelușul în brațe, am trecut prin camera copilului, am rupt plasticul de protecție de la intrare și am fugit. Nu aveam pantofi, nu aveam nimic la mine. Am o problemă la picior, așa că am șchiopătat. Nu am putut să fug. Mă ascundeam în tufișuri, în timp ce se trăgea lângă mine și fetița mea. Parcă era o competiție între teroriști: cine poate să omoare bebelușul primul. După multe ore, m-am întâlnit cu militarii noștri. Fetița mea nu mai era conștientă. Are doar o lună. Era atât de deshidratată, încât la spital medicii mi-au spus că plângea fără lacrimi.”