La distanță de două mii de ani, două ziceri celebre despre magistrați potrivesc perfect dilema și realitatea românească - Ce apără judecătorii și procurorii? Justiția sau privilegiile lor? dacă Platon spunea că „judecătorul trebuie să aibă două calități: să nu caute câștigul personal și să judece cu dreptate”, Benjamin Cardozo, judecător al Curții Supreme a SUA, constata, în perioada interbelică, o lege nescrisă: „Integritatea judecătorului este fundamentul încrederii publice în justiție”.
Pe 24 septembrie nu se tranșează în țara noastră doar o lege, ci un model de conviețuire între puteri.
Executivul și-a asumat răspunderea în Parlament pe reforma pensiilor magistraților și a spus limpede: fără această reformă, nu putem vorbi serios despre guvernare responsabilă.
E o poziție fermă, asumată politic, și – vrem, nu vrem – în logica unui stat care trebuie să-și țină finanțele în frâu. Sistemul judiciar trebuie să iasă din reflexul autoapărării și să accepte calibrări rezonabile iar CCR are datoria să traseze o linie de echilibru: independență, da; autoimunitate, nu. În această ecuație, Guvernul face ceea ce îi revine, și anume reglementează un domeniu de interes general, își asumă costuri politice și o spune pe șleau – fără o corecție, sistemul nu e sustenabil. Nu e un atac la justiție, ci un efort de a readuce o excepție la proporții rezonabile. Numai așa putem repara ruptura de încredere și reveni la normalitatea în care regulile sunt pentru toți – inclusiv pentru cei care, în numele legii, le aplică.
Un conflict al puterilor care frizează absurdul
În câteva săptămâni, CCR decide dacă legea prin care Guvernul taie pensiile de serviciu ale magistraților și ridică treptat vârsta de pensionare la 65 de ani rămâne în picioare. Executivul și-a asumat răspunderea în Parlament iar premierul Ilie Bolojan a spus repetat că, dacă legea cade, guvernarea devine imposibilă. Și aici începe absurdul: corpul profesional vizat – magistrații – contestă legea, iar tot magistrații, în alte robe, judecă litigiile și, indirect, își arbitrează propriile privilegii. ÎCCJ a sesizat CCR, deși – ironia tranziției – o bună parte dintre judecătorii de acolo sunt protejați de noile dispoziții până la pensionare. Constituțional, mecanismul e corect; instituțional, el arată ca un conflict de interese în toată regula.
În loc să avem o dezbatere lucidă despre echitatea regulilor de pensionare, am alunecat într-o confruntare de principiu: Executivul invocă sustenabilitatea bugetară și echitatea; sistemul judiciar invocă independența. Două valori reale, dar puse să se ciocnească inutil, pentru că independența nu înseamnă autoimunitate, iar echitatea nu e un pretext pentru a lovi într-o putere a statului. În ochii contribuabilului, mesajul care rămâne e acesta: există o zonă a statului care își face singură regulile materiale și apoi le apără în chiar sistemul pe care îl controlează. Asta macină încrederea publică mai eficient decât orice discurs politic.
Legitimitate prin reguli, nu prin excepții
Pensia e o formă de venit post-activ și trebuie să fie predictibilă, decentă și proporțională cu responsabilitatea profesiei. Pentru magistrați, o plasă de siguranță peste medie e justificată de rolul lor în stat. Problema României nu e existența unui regim special, ci transformarea lui, în timp, într-un privilegiu greu de explicat și de finanțat. România are o populație care îmbătrânește, o bază de contribuabili care nu crește miraculos și angajamente europene explicite legate de reforma pensiilor de serviciu. Nu vorbim doar de bani blocați pe hârtie, ci de credibilitatea noastră ca stat care promite și livrează. O reformă care menține pensii înalte, dar rezonabile, și încurajează cariere mai lungi face bine și bugetului, și calității actului de justiție.
Independența rămâne ne-negociabilă, dar trebuie susținută unde contează. Ancorele independenței sunt recrutarea meritocratică, salarizarea în activitate, carierele predictibile, managementul profesionist al instanțelor, bugete stabile. Pensia e parte din pachet, nu întregul pachet. A ajusta formula pensiei, fără a umbla punitiv la celelalte garanții, nu slăbește robe, ci reduce o asimetrie care a devenit toxică pentru legitimitatea sistemului.
Magistrații merită o plasă de siguranță peste medie – responsabilitatea e uriașă, iar independența are și o componentă materială. Dar „peste medie” nu poate însemna „dincolo de orice comparație”. Dacă ieșirea la pensie la 48–50 de ani rămâne posibilă pe scară largă, sistemul pierde expertiză când îi e mai utilă, iar nota de plată cade pe toți ceilalți. În plus, discrepanța dintre pensiile de serviciu – de ordinul zecilor de mii de lei – și pensia medie publică – de ordinul câtorva mii – creează o falie simbolică pe care niciun argument tehnic nu o mai acoperă. Chiar dacă magistrații nu reprezintă grosul „pensiilor speciale”, semnalul public e uriaș: una dintre cele trei puteri ale statului acceptă să-și recalibreze propriul regim de pensii la realitatea țării. Asta reface puntea cu cetățenii și taie oxigenul discursului „noi, deasupra regulilor”.CCR între proporționalitate și securitate
Miza acestui moment nu este „cine câștigă”, ci dacă România mai acceptă, la nesfârșit, ca reguli esențiale – precum vârsta de pensionare – să fie tratate ca excepții perpetue. Totul pleacă de la o întrebare simplă: poate funcționa un stat în care Justiția își stabilește singură, în ultimă instanță, privilegiile materiale? Răspunsul onest este că nu. Ieșirea din cercul vicios stă într-o reformă care să reducă disproporțiile, să crească vârsta efectivă de pensionare și să păstreze, în același timp, demnitatea financiară a profesiei. Asta înseamnă: 65 de ani la capătul unei tranziții finite, 35 de ani vechime, pensii ridicate dar rezonabile, fără „excepții inventate mâine”.
Când una dintre cele trei puteri pare să-și definească singură privilegiile, încrederea publică se erodează. O reformă echilibrată e, de fapt, în favoarea Justiției: scoate tema din registrul scandalului, o reașază în zona normalului și protejează prestigiul robe. În plus, România are angajamente clare de reformă; credibilitatea externă nu e un moft, e moneda cu care ne finanțăm dezvoltarea.
Așadar, pe 24 septembrie, CCR are de ales între două tentații: fie să închidă ochii la o ruptură socială și bugetară, fie să valideze o ajustare proporțională care păstrează esența independenței. Justiția trebuie să aleagă între autoapărare reflexă și un pact cu societatea pe termen lung. Nu e o luptă pentru „a câștiga” peste ceilalți. E o discuție despre cum rămânem împreună într-un stat care are nevoie și de judecători respectați, și de reguli acceptabile pentru toți.
Suntem, fără rezerve, de partea ideii că Guvernul trebuie să corecteze asimetriile și să pună rânduială într-un domeniu sensibil. Nu pentru a „învinge” Justiția, ci pentru a salva încrederea publică și sustenabilitatea statului. Judecătorii nu sunt adversarul: sunt parteneri într-un pact de normalitate, în care independența nu se confundă cu autoimunitatea, iar respectul public se câștigă și prin măsura cu care ne raportăm la privilegiu.
Dacă vrem să păstrăm încrederea publică, trebuie să ieșim din absurdul instituțional în care fiecare e judecător în propria cauză. E timpul să acceptăm că independența nu înseamnă autoimunitate, iar reforma nu înseamnă răzbunare. Înseamnă, pur și simplu, normalitate.