Când ceasul bate de miezul nopţii, Cenuşăreasa fuge de la bal, lâsând în urmă un pantof de sticlă. Este una dintre cele mai faimoase scene ale basmului care încântă copiii de secole. Însă semnificaţia pantofului de sticlă nu este chiar atât de inocentă, spun cercetătorii moderni care au studiat şi povestea, şi viaţa autorului. Pantoful de sticlă era de fapt o ironie la adresa regelui Franței și a modei sfârşitului de secol XVII.
"Pantoful de sticlă este o «înţepătură» inteligentă. Este un simbol literar pentru economia Franţei şi o trimitere la stilul exravagant al regelui Ludovic al XIV-lea şi a modei fanteziste, în special când vine vorba de pantofi. Nimeni nu ar putea să meargă, ori să danseze în pantofi de sticlă", a declarat Genevieve Warwick, profesoară de istoria artei la Universitatea din Edinburgh, pentru The Guardian.
Cercetătoarea a publicat o carte care analizează atât basmul, cât şi viaţa autorului Cenuşăresei, Charles Perrault.
Originile basmului sunt foarte vechi. Cea mai timpurie variantă cunoscută apare în Egiptul antic. Aici, o fată asuprită îşi pierde pantoful, care este luat de un vultur şi dus la curtea faraonului. Acesta porunceşte ca toate tinerele din regat să îl probeze, iar apoi o ia de soţie pe eroină, singura pe piciorul căreia se potrivea pantoful.
Însă varianta modernă şi cea mai cunoscută a fost cea culeasă şi adaptată de scriitorul francez Charles Perrault, în 1697. Acesta adaugă detaliul pantofului de sticlă, iar acest lucru nu este întâmplător, crede Genevieve Warwick. Asta pentru că, înainte de a se afirma ca scriitor de basme, Perrault a fost şi omul însărcinat de regele Ludovic al XIV-lea să decoreze faimoasa sală a oglinzilor din Palatul Versailles.
"El a conceput sala oglinzilor. A fost şi administratorul sticlăriei regale", spune cercetătoarea.
Sticla, în acea vreme, era încă un lux, iar cele 357 de oglinzi montate în sala din Palatul Versailles au fost văzute ca o culme a extravaganţei. În plus, Ludovic al XIV-lea, cunoscut şi ca Regele Soare, a insistat ca sticla să fie făcută în Franţa şi nu importată din Veneţia, aşa cum era obiceiul.
"Perrault era responsabil şi cu asigurarea materialelor pentru fabricarea sticlei. Adică nisip, lemn pentru furnale şi cenuşă. De aici şi numele de Cenuşăreasa", spune Genevieve Warwick.
Când Perrault a transformat o fată umilă, care spală cenuşa din cămin, într-o prinţesă magnifică, care poartă pantofi de sticlă, cititorii contemporani au înţeles referinţa la Regele Soare, crede Genevieve Warwick.
Un detaliu notabil, spune aceasta, este că pantofii de sticlă ar fi fost foarte incomozi.
"Lui Ludovic al XIV-lea îi plăceau foarte mult pantofii. Îi schimba tot timpul şi erau decoraţi cu funde, pampoane şi alte detalii", spune Genevieve Warwick.
De altfel, moda pantofilor incomozi acaparase întregul anturaj de la curtea regală. Femeile, în special, ajunseseră să poarte un fel de picioroange, care le ofereau prestanţă, dar le restricţionau serios şi libertatea de mişcare.
După ce Charles Perrault şi-a pierdut postul de administrator al sticlăriei regale, în 1695, acesta s-a dedicat culegerii şi scrierii de basme.
Pe lângă "Cenuşăreasa" a scris şi "Scufiţa Roşie" sau "Frumoasa din pădurea adormită".
Dar şi "Motanul încălţat", în care Genevieve Warwick vede alte referinţe la moda vremii şi viaţa de la curtea regală.
"La Motanul încălţat sunt imposibil de ratat. Cizmele transformă un motan umil într-un aristocrat. Este la fel ca pantofii de sticlă ai Cenuşăresei", spune cercetătoarea.