În Golful Lituya din Alaska se aflau doar șase persoane în trei bărci în noaptea de 10 iulie 1958, când s-a produs haosul. Pământul a răcnit și s-a cutremurat, în timp ce se formau valuri uriașe. Un cutremur cu magnitudinea de 8,3 a provocat alunecarea a 90 de milioane de tone de gheață și pietre în apă, ceea ce a dus la nașterea unor valuri colosale. Unul dintre valuri a avut 524 de metri înălțime – cel mai mare val înregistrat vreodată, scrie El Pais.
Zidurile imense de apă au distrus aproape 10 kilometri pătrați de pădure, puținele clădiri din împrejurimi, farul din golf și două dintre bărci. Acesta este cel mai mare dintre cele 31 de megatsunamiuri înregistrate în toată istoria omenirii.
Una dintre marile diferențe dintre un megatsunami și un tsunami este dată, logic, de înălțimea valurilor. Un val mai înalt de 40 de metri este considerat un megatsunami.
O altă diferență este dată de ceea ce declanșează valurile. În timp ce în cazul tsunamiurilor de rând, principalul vinovat este un cutremur, în cazul megatsunamiurilor, cauzele pot include alunecări mari de teren, de pietre sau subacvatice, erupții vulcanice sau căderea unor mari meteoriți.
Deși în ultimii 100 de ani s-au înregistrat 58 de tsunamiuri, în istoria omenirii există dovezi pentru existența a doar 31 de megatsunamiuri.
În cartea ei, Megatsunamis, Mercedes Ferrer, o cercetătoare de la Institutul Geologic și Minier din Spania, spune că valurile colosale sunt rare pentru că fenomenele care le produc sunt, de asemenea, rare. Cel mai des ele sunt provocate de avalanșe de mari dimensiuni.
Cu toate că sunt mult mai mari, megatsunamiurile nu sunt neapărat mai devastatoare decât tsunamiurile normale. Asta pentru că cele din urmă pot acoperi distanțe foarte mari până lovesc țărmul pe când megatsunamiurile provocate de alunecările de teren au un efect mult mai restrâns geografic.
„Megatsunamiurile au avut loc mai ales în zone izolate unde nu există așezări umane, așa că în general ele nu au afectat populații sau infrastructură”, spune Ferrer.
Cele mai devastatoare tsunamiuri recent produse și clasificate drept megatsunamiuri datorită valurilor foarte înalte s-au petrecut în 2004 în Indonezia și în 2011 în Japonia.
În primul caz, valurile au ajuns la 50 de metri înălțime, fiind produse de un cutremur subacvatic cu o magnitudine de 9,1 pe scara Richter. Din cauza acelui tsunami au murit 230.000 de oameni, ceea ce îl face cel mai letal tsunami din istorie.
Cutremurul din Japonia a generat valuri de 40 de metri înălțime și a provocat moartea a peste 20.000 de oameni.
La cinci ani după megatsunamiul din Alaska, s-a produs un altul, acesta fiind singurul provocat de om. Pe 9 octombrie 1963, în Alpii italieni, o masă de rocă de 270 de milioane de metri cubi a alunecat de pe Muntele Toc înspre rezervorul Vaiont.
Deși versantul se știa că este instabil, nu s-a luat nicio măsură pentru a adresa problema. „Alunecarea bruscă de teren a eliminat 50 de milioane de metri cubi de apă și a generat un val care măsura mai bine de 260 de metri pe versantul opus”, spune Ferrer.
„Masa imensă de apă a curs în valea Râului Piave și a distrus municipiul Longarone și alte orașe din aval. Peste 2.000 de persoane au murit și multe altele au dispărut sau au fost rănite din cauza efectului direct al valului”, spune Ferrer.
În Mexic, o alunecare de teren a produs un val de peste 50 de metri care a distrus localitatea Juan Grijalva. „Râul a crescut cu peste 30 de metri în doar câteva zile și peste 1 milion de hectare au fost inundate”, spune Ferrer.
Megatsunamiurile preistorice din Insulele Canare ale Spaniei au fost și ele studiate cu atenție. Potrivit urmelor geologice, se estimează că valurile au ajuns la înălțimi de 180 de metri în Teno, 270 de metri în Isla Baja (Tenerife), 125 de metri în Piedra Alta (Lanzarote) și 290 de metri în valea Agaete (Gran Canaria).
Aceste fenomene sunt imprevizibile. Ele pot avea loc oricând și oriunde, așa că nu este posibil să estimăm când va avea loc următorul tsunami sau megatsunami.
Însă, la momentul acesta, există instrumente eficiente prin care efectele devastatoare ale acestor fenomene pot fi reduse. Când un cutremur se produce, specialiștii fac o simulare în timp real prin care estimează cât de mult va dura ca valul să ajungă la țărm. Ei pregătesc, de asemenea, planuri de acțiune în caz de dezastru.
În cazul megatsunamiurilor provocate de alunecările de teren, nu există prea mult timp pentru a lua măsuri. Însă, în zonele cele mai vulnerabile în fața avalanșelor, există mecanisme pentru detectarea lor.
Cu toate că nu există dovezi științifice care să demonstreze că schimbările climatice au vreun efect asupra producerii de megatsunamiuri, această legătură trebuie luată în considerare.
Din cele 31 de megatsunamiuri înregistrate, 6 au avut loc în ultimii 23 de ani. Valurile uriașe provocate de avalanșe s-au produs cu o frecvență neobișnuită în ultimul timp, iar condițiile climatice ar putea influența producerea valurilor în zonele unde gheața se topește și provoacă căderi masive de pietre.