Nu mai poate fi considerat accident faptul că dronele Kremlinului intră nepermis pe teritoriile României, Poloniei și Republicii Moldovei. Semnalul este cât se poate de clar: Rusia testează reacția țărilor NATO de pe flancul estic. În acest context, răspunsul Alianței prin lansarea misiunii Eastern Sentry este un pas major. Dar întrebarea rămâne: România, ca stat aflat în prima linie a acestui front geopolitic, va avea curajul și capacitatea să-și asume pe deplin rolul de pilon defensiv al NATO?
Poziția geostrategică a României nu poate fi ignorată. La granița estică a Uniunii Europene, la Marea Neagră, în imediata vecinătate a Ucrainei și Republicii Moldova, România este obligată să devină, alături de Polonia, un bastion defensiv al NATO. A fi „pilon defensiv” nu este doar un titlu onorific. Înseamnă a beneficia de garanții de securitate unice în istoria modernă a țării, dar și a avea o responsabilitate crescută în arhitectura de securitate regională. Pentru România, aceste garanții înseamnă, simplu spus, un scut colectiv care descurajează agresiunea.
Dar securitatea nu se construiește doar cu avioane și fregate. România primește peste 16,6 miliarde de euro prin programul SAFE, bani care vor fi direcționați către infrastructura critică militară și de transport. Autostrăzi, căi ferate și baze modernizate – toate acestea sunt la fel de importante ca radarele sau rachetele. Eastern Sentry, completat de programul de finanțare SAFE, arată că NATO și UE privesc România nu doar ca pe un stat de frontieră, ci ca pe un pilon central al apărării europene.
Spre deosebire de Polonia, România nu a invocat niciodată Articolul 4 al Tratatului NATO, în ciuda faptului că drone rusești au căzut pe teritoriul nostru în repetate rânduri. E adevărat, la noi nu au pătruns zeci de drone simultan. Dar oare faptul că dronele Kremlinului au intrat de mai multe ori câte una sau două pe teritoriul nostru poate fi considerat o simplă coincidență? Evident, nu. Aceste incidente nu sunt accidente, ci teste.
Pe lângă incidentul de sâmbătă, să ne amintim de fragmente de drone Shahed care au fost găsite în Delta Dunării, la Plauru și în alte localități, în 2023. Cu toate acestea, autoritățile de la București s-au rezumat la reacții diplomatice și consultări tehnice, evitând escaladarea politică la nivelul Alianței. De ce? Unii vorbesc despre prudență, alții despre lipsa curajului politic sau chiar despre o slăbiciune instituțională.
Este România pregătită instituțional să facă acest pas? Are clasa politică de la București curajul de a ridica problema la cel mai înalt nivel aliat? Invocarea Articolului 4 nu ar însemna o escaladare militară automată, ci o discuție politică serioasă în cadrul Consiliului Nord-Atlantic. Poate că răspunsul este incomod: România nu și-a exersat suficient mecanismele de apărare colectivă, de teamă să nu pară „alarmistă”. Dar în realitate, invocarea Articolului 4 ar fi un act de responsabilitate, nu de slăbiciune. Este un gest care ar demonstra că România ia în serios propria securitate și că nu tolerează repetarea unor incidente care, adunate, pot deveni un tipar periculos.
Dacă din exterior amenințările sunt evidente, din interior România este subminată de factori care fragilizează securitatea națională. Partide precum AUR, SOS și POT au demonstrat în Parlament că sunt dispuse să voteze împotriva intereselor de securitate ale României. Cazul cel mai recent este opoziția lor la legea care permite armatei să doboare drone inamice ce pătrund în spațiul aerian național. Legea a trecut, dar faptul că aceste partide au votat împotrivă arată un pericol real: instituțiile democratice pot fi folosite pentru a frâna capacitatea statului de a se apăra. Aceste partide nu operează în vid. Ele propagă constant narațiuni venite direct sau indirect dinspre Kremlin: că NATO „ne trage în război”, că România ar trebui să adopte neutralitatea, că sprijinul pentru Ucraina este „o eroare”. Aceste mesaje nu fac decât să vulnerabilizeze România din interior, exact în momentul în care avem nevoie de coeziune națională.
Mai mult, modul în care instituțiile statului au reacționat la incidentele cu drone pe teritoriul țării noastre ridică semne de întrebare. Răspunsurile au fost adesea întârziate, minimalizate sau comunicate deficitar. Apoi, de aproape un deceniu, România este ținta atacurilor hibride: campanii de dezinformare, tentative de influență politică, atacuri cibernetice și propagandă media. Cu toate acestea, reacția instituțiilor a fost, de multe ori, fragmentată și lipsită de viziune. Această lipsă de fermitate creează îngrijorare nu doar la nivel intern, ci și în rândul partenerilor noștri occidentali, care așteaptă de la România să fie un partener solid, nu unul ezitant.
La scurt timp după incursiunea dronelor în Polonia, Varșovia a invocat Articolul 4 al Tratatului NATO. Câteva ore mai târziu, Consiliul Nord-Atlantic era convocat de urgență, iar două zile mai târziu Alianța anunța lansarea unei misiuni de amploare – „Eastern Sentry”. Lecția poloneză este simplă: dacă reacționezi imediat, transformi vulnerabilitatea într-un avantaj diplomatic și strategic.
Contrastul cu România este evident. La noi, fragmente de drone rusești au căzut de mai multe ori în Delta Dunării, iar reacția a fost mai degrabă timidă, cu declarații prudente și investigații tehnice. N-a existat un gest politic de aceeași forță. Întrebarea firească este: ce ar trebui să facă România pentru a evita să fie prinsă nepregătită într-un scenariu similar?
În primul rând, diplomația trebuie să fie prima linie de apărare. România ar trebui să învețe de la Polonia că folosirea mecanismelor NATO nu este un act de slăbiciune, ci de maturitate strategică. A convoca Aliații la consultări nu înseamnă a exagera pericolele, ci a arăta că securitatea națională nu este negociabilă și că flancul estic trebuie tratat cu aceeași seriozitate ca Atlanticul de Nord sau Marea Baltică.
Dar diplomația fără legislație rămâne o armă tocită. Cazul recent al legii care permite armatei să doboare dronele inamice a arătat cât de vulnerabil poate fi procesul decizional când interesele securității se ciocnesc de calcule politice meschine. România are nevoie de un cadru legislativ clar, lipsit de ambiguități, care să dea mână liberă forțelor armate să apere spațiul aerian și să reacționeze în timp real, fără riscul de a fi contestate politic ulterior.
În egală măsură, finanțarea este esențială. Polonia a făcut eforturi consistente în ultimul deceniu, crescând bugetul apărării și investind masiv în echipamente moderne. România, deși a ajuns la peste 2% din PIB pentru apărare, trebuie să se asigure că acești bani nu se pierd în contracte amânate sau în achiziții incomplete. Sistemele anti-dronă, radarele performante, apărarea cibernetică și protecția infrastructurii critice nu mai sunt lux, ci necesitate.
Iar finanțarea trebuie completată de un efort tehnico-militar susținut. România nu poate conta doar pe prezența aliată, oricât de importantă ar fi aceasta. Avem nevoie de capabilități proprii, integrate cu cele ale NATO, capabilități care să răspundă noilor forme de agresiune: drone, atacuri hibride, operațiuni cibernetice. Trebuie să construim unități specializate, să investim în antrenamente moderne și să colaborăm strâns cu aliații pentru a rămâne la zi cu inovațiile tehnologice.
În cele din urmă, orice efort militar sau diplomatic riscă să fie gol de conținut dacă nu este dublat de o comunicare strategică solidă. Oamenii trebuie să știe că statul are controlul situației, că informațiile sunt transmise transparent și că propaganda străină nu are teren fertil. Lecția Poloniei este și aici relevantă: atunci când există coerență între autorități, populație și parteneri internaționali, reacția statului devine credibilă și descurajantă.
Astfel, pentru România, drumul înainte nu este presărat doar cu exerciții militare și bugete sporite, ci cu o combinație de diplomație curajoasă, legislație clară, finanțare inteligentă, capabilități moderne și o comunicare care să inspire încredere. Fără toate acestea, incidentul polonez ar putea deveni doar preludiul unei crize pe care România, vulnerabilizată din interior și ezitantă pe plan extern, ar risca să o gestioneze prea târziu.
În final, întrebarea esențială rămâne: vom avea curajul să folosim toate instrumentele pe care ni le oferă apartenența la NATO? Vom reuși să ne protejăm de vulnerabilitățile interne și de propaganda Kremlinului? Vom înțelege că apărarea României nu se face doar cu arme și bugete, ci și cu legislație clară, cu diplomație inteligentă și cu o comunicare onestă către cetățeni?
Un lucru e cert: securitatea României nu mai poate fi tratată cu jumătăți de măsură. În joc nu este doar liniștea noastră, ci viitorul întregului flanc estic al NATO.