Să ne înțelegem: Liam Neeson este un actor uriaș. A avut, de-a lungul carierei sale, niște roluri remarcabile, pe lângă cel al industriașului german Oskar Schindler din „Lista lui Schindler”, care i-a adus de altfel și un meritat premiu Oscar. Din 2009 încoace, odată cu hitul „Taken”, cariera lui Neeson s-a relansat pe o orbită cu totul neobișnuită: cea a tipului taciturn cu un „set special de calități”, care provoacă pagube de proporții biblice în rândul rețelelor criminale. Mai ales dacă fiica/soția/INSERT NAME HERE este răpit/ă. Problema e că, de la „Taken” încoace, Neeson joacă același rol în toate filmele. Inclusiv în cel mai recent, „Retribution”, o combinație nefericită de „Speed - Cursă infernală” cu pensionari și „Taken - trei într-o mașină”. Cu Neeson-Tatăl la volan și cei doi copii condamnați pe locurile din spate.
A devenit deja un clișeu cinematografic: dacă îl vedem pe Liam Neeson într-o vacanță cu familia, e semn rău. Ceva îngrozitor urmează să se întîmple. Timp de o oră jumate - hai, două ore -, dinspre ecran se revarsă Apocalipsa. La final, Neeson îi omoară pe toți și se îmbrățișează fericit cu resturile intacte ale familiei, printre ruine și cioburi sparte. Următorul film resetează acțiunea, ca într-un fel de „Ziua Cârtiței” pentru cinefilii care încă se mai încăpățânează să vadă filme de acțiune cu actorul irlandez.
În „Retribution” mintea criminală care gândește astfel de scenarii schimbă ușor datele problemei: Liam Neeson îl joacă acum pe Matt Turner, care nu mai e veteranul SpecOps, ci un personaj care-și neglijează familia din postura bancherului workaholic, încercănat și obsedat de bugete, grafice și cheltuieli.
Bine, prima scenă ni-l înfățișează pe Neeson dând (prost) la sacul de box - un fel de reminiscență menită probabil a fixa și a oferi dimensiune psihologică personajului (dârzenie, rezistență la efort etc.).
Matt are o relație dificilă cu o soție în pragul divorțului și doi copii adolescenți care nu-l suferă pentru că niciodată nu-și îndeplinește promisiunile față de ei. Altminteri, casa în care locuiesc arată impecabil, prea impecabil pentru genul de cămin al unui cuplu aflat într-o asemenea criză. Sau poate că off-screen au ceva bone și femei de serviciu care fac casa să arate ca un laborator NASA.
Iar plotul e declanșat de faptul că soția lui Matt se încăpățânează să nu ducă ea copiii la școală, fix în ziua când Matt are de încheiat un contract foarte important.
Ghinion.
În momentul în care Liam Neeson se așează la volan, își cuplează centura de siguranță și le zice copiilor aflați pe banchetele din spate să stea cuminți, deja știm ce se va întâmpla. Din acel moment, filmul nu mai are niciun pic de suspans.
Avem apelul telefonic, vocea distorsionată care-i comunică „E o bombă în mașină, iată ce trebuie să faci”, îngrijorarea crescândă de pe chipul lui Matt, când realizează că viețile copiilor săi sunt în pericol.
Aici trebuie remarcat că Liam Neeson joacă în acest film cel mai bine fix în scenele în care nu are dialog: grimasele sale sunt actorie în stare pură. Să nu uităm că vorbim despre un actor bun de tot, shakespearian, pe care îl încurcă însă rău scenariul și mai ales dialogurile stupide care abundă, din păcate, în „Retribution”.
Treptat, narațiunea - așa șchioapă cum e - ne dezvăluie intriga: un „fond de urgență” de 208 milioane de dolari ai clienților lui Matt, pe care tâlharul de la telefon vrea să pună mâna.
În rest, filmul se vrea un fel de combinație nereușită de „Speed” (cu o limuzină Mercedes în loc de autobuz), „Transporter” (cu Neeson pe post de Jason Statham nebătăuș, cu propriii săi copii pe post de „cargo”) și „Taken” (mai degrabă „Trei într-o mașină”).
Iar atunci când filmele de acțiune eșuează, se transformă în comedii. Liam Neeson are deja 71 de ani și rolul de tată-bătăuș efectiv nu îl mai prinde. Ideea fondului de urgență ar putea fi însă un subiect de pornire pentru următoarele filme, în care Neeson-pensionarul ar putea salva mai degrabă banii de pensie, în loc de copii și nepoți.