Disclaimer personal: Am în istoria mea funcții în Guvernul României, Parlamentul României, Administrația Prezidențială, conducerea unei misiuni diplomatice mari într-o perioadă de criză – Ambasada României la Londra în timpul Brexit-ului și a unei misiuni mai mici – Ambasada României în Cipru. Experiența pe care am acumulat-o îmi permite să am o viziune asupra problemelor care țin de politica externă românească și implementarea ei și de sus în jos și de jos în sus. Acest material se dorește a fi un început de dezbatere. Am consultat foști miniștri de externe, colegi din minister și experți în politică externă din societatea civilă. Acest material se dorește a fi un text de reflecție, dar poate să fie și un program de reformă, desigur cu completările necesare din partea tuturor celor interesați.
Suntem în fața unui nou ciclu politic. Avem un nou Președinte al României și suntem în curs de formare a unui nou guvern. În acest context, ne simțim datori să așezăm în dezbaterea publică nevoia de restructurare conceptuală, de importanță și organizatorică a politicii externe românești.
Politica externă pe de-o parte trebuie să redefinească rolul României într-o lume în care au loc schimbări rapide, iar pe de altă parte trebuie să-și construiască instrumentele necesare pentru noua realitate în care trăim și pentru schimbările viitorului pe care le putem anticipa.
Restructurarea politicii externe românești trebuie să înceapă de la revenirea Ministerului Afacerilor Externe printre ministerele cu cea mai mare greutate politică și recâștigarea prestigiului său în cabinet.
Rolul Ministerului de Externe s-a degradat progresiv începând cu anul 2004. Importanța lui în interiorul structurii guvernului a scăzut de la mandat la mandat. Spre deosebire de anii ’90 și chiar începutul anilor 2000 când era printre cele mai respectate portofolii, astăzi ministerul de externe nu mai arată ca unul dintre cele mai importante instrumente ale guvernării, ci ca un fel de apendice.
Tentația diverșilor Președinți ai României de a-și „adjudeca” cumva, în beneficiul propriu, ministerul de externe sau de a crea imaginea că e o prerogativă a lor în a stabili cine este ministrul afacerilor externe nu a făcut bine arhitecturii instituționale a statului român. În negocierile anterioare purtate pentru constituirea coalițiilor guvernamentale și pe fondul interpretării că ar fi o prerogativă a Președintelui României în exercițiu de a avea o opțiune, interesul partidelor pentru MAE a fost cam la paritate cu Ministerul Culturii, nicidecum primul, așa cum ar fi trebuit.
Este de examinat ultimul decretul prezidențial privind aprobarea structurii guvernului, unde ministrul afacerilor externe este penultimul pe listă.
Teoria „diplomatului tehnocrat ministru” a produs foarte mult rău în ultimii ani. Pentru că „tehnocratul diplomat”, indiferent cine ar fi, nu are niciun cuvânt de spus într-o coaliție politică de guvernare, nu are curaj să ceară nimic și nici capacitatea să impună ceva. Prioritatea în acest moment este recâștigarea locului ministrului de externe la masa guvernului, ca o voce puternică, respectată, ca al doilea om la nivel de importanță în structura oricărui executiv, cineva care să știe ce să ceară, să aducă pe masa guvernului politici în materie de relații externe și să obțină resursele necesare pentru realizarea lor.
Recâștigarea prestigiului ministerului de externe nu se poate face și fără o transformare a comunicării publice, instituționale și diplomatice. Precauția sesizabilă în acțiunea de politică externă se regăsește în tipul de comunicare pe care ministerul îl are la toate nivelurile. În aparatul diplomatic românesc, „diplomația” este prea des greșit înțeleasă prin absența comunicării directe și clare, iar a fi „diplomat” a fost la fel de greșit interpretat drept a fi ultra-precaut și a nu deranja pe nimeni. Or, exact acest lucru a contribuit la percepția că România nu are nimic de zis și că țara noastră și-a pierdut vocea în arena internațională. Platitudinile și comunicatele în limbaj de lemn, în șabloane instituționale care nu transmit nimic, nu înseamnă diplomație și nu au impact nici la public, nici la interlocutorii străini, iar politica externă românească trebuie să se debaraseze de ele cât mai repede.
De asemenea, instrumentele de politică externă trebuie unificate în subordinea MAE. Politica externă a României trebuie să fie una unitară, care să includă dimensiunea politică, economică și culturală.
Astfel, este nevoie de anumite decizii radicale. De pildă, guvernul ar trebui să plaseze în subordinea ministrului de externe atât componenta de atașați economici, cât și componenta culturală. În momentul de față, suntem în situația în care fostul guvern a inventat Agenția Română de Investiții și Comerț Exterior (ARICE). Gândită ca fiind un „tun de mare calibru”, ea s-a dovedit un pistolet cu apă. Componenta de comerț exterior este în momentul de față aproape nulă în interiorul politicii externe a României. Toată această activitate trebuie adusă în subordinea ministrului afacerilor externe.
La fel, Institutul Cultural Român trebuie adus în subordinea MAE. La începutul funcționării sale ICR avea o logică, dar din varii motive care țin fie de finanțare, fie de conducere, fie de personal, s-a diluat până la inexistență, cu mici excepții. Plasarea acestui Institut din motive strict politice în subordinea Senatului României, cu un proces de numiri și control politic, nu a folosit eficienței lui. ICR nu are azi o misiune și obiective bine definite. Nu este clar cui se adresează, dacă publicul țintă este comunitatea românească din străinătate sau, dimpotrivă, publicul străin în raport cu care ICR să promoveze cultura română. Mai mult decât atât, ambivalența subordonării a generat conflicte între misiunile diplomatice și reprezentanții ICR în diverse capitale.
RoAID este un alt instrument organizatoric neutilizat în momentul de față. Această instituție este, la ora actuală, utilizată strict ca o modalitatea de a plăti obligațiile financiare ale țării noastre către Națiunile Unite. Doar inspirându-ne din modelul polonez (PolishAid) și fără a ne uita la alte instituții mai puternice precum GIZ, DFID, Cooperazione Italiana sau USAID (atunci când funcționa pe deplin ca instrument de soft power la nivel global), putem observa cum alte state folosesc cooperarea internațională pentru dezvoltare în interes diplomatic. Țările ale căror instituții de cooperare internațională sunt menționate mai sus folosesc acest instrument direct cu ajutorul ambasadorilor în diverse țări în curs de dezvoltare, pentru a se poziționa cât mai bine în relațiile bilaterale, urmărind întotdeauna beneficiul economic și diplomatic al țării lor. Investiții de sute de mii de euro pot aduce beneficii imense statului și companiilor românești. În ultimii ani, România a investit prin cooperarea pentru dezvoltare în Vanuatu și Nauru, nu în țări unde legăturile cu România și respectul față de România încă există (precum Irak). RoAid poate deveni brațul financiar al diplomației românești, un instrument de soft power și poate crea punți de colaborare în interesul țării noastre în state în curs de dezvoltare. Din păcate, și în acest caz, lipsa de idei, imaginație și capacitate de decizie au știrbit instituția.
De asemenea, am propune revitalizarea „Consiliul foștilor miniștri de externe” (creat în 1997) și adoptarea unui regulament de funcționare a acestuia, de natură a asigura o anumită ritmicitate în activitatea lui și un statut oficial al membrilor săi. Acest Consiliu trebuie să participe la elaborarea unei concepții, să furnizeze un sprijin transpartizan pentru politica externă românească, sporindu-i astfel credibilitatea și eficiența, să constituie un izvor de experiență și informații pentru ministrul în funcție.
La rândul său, Institutul Diplomatic Român trebuie să se reorganizeze prin adoptarea unor noi reguli. Misiunea principală a IDR, dincolo de zona de cercetare, organizare de dezbateri, trebuie să fie aceea de continuă formare profesională, atât pentru cei recent intrați în corpul diplomatic și consular, cât și pentru cei cu experiență care trebuie să-și actualizeze cunoștințele, viziunea în raport cu lumea în care trăim. Astfel, s-ar putea introduce prevederea ca toți noii angajați ai MAE să fi absolvit un curs de pregătire și să posede o diplomă a IDR la nivel de masterat. Toți angajații în funcție ai MAE să ar trebui să aibă obligația ca într-un anumit interval de timp, să absolve asemenea cursuri și să fie integrați în programe de perfecționare permanentă.
În momentul de față constatăm o lipsă de adaptare a corpului diplomatic la dinamica de idei, dezbateri, practici din acești ani. Mulți dintre membrii corpului diplomatic și consular sunt plecați de ani de zile în posturi externe pe baza unor cunoștințe dobândite acum 10 sau 20 de ani.
Prioritizarea Ministerului Afacerilor Externe în arhitectura guvernului ar fi decizie politică asumată, expresia unei înțelegeri a momentului în care ne aflăm și a așteptărilor electoratului pentru o reprezentare eficientă și puternică în plan extern. Nu mai suntem nici în perioada imediat post aderare când trebuia să recuperăm decalaje și să ne integrăm în mecanismele europene colective. Dar nu mai suntem nici într-o perioadă liniștită, în care putem lua pacea și securitatea ca un dat. De aceea, mai mult ca oricând, politica externă românească nu își poate permite încă un ciclu electoral inerțial, ci trebuie să își recapete anvergura. Primul pas ar fi locul și rolul Ministerului de Externe în guvern.