Când a coborât în New York de pe Leviathan, cel mai luxos transatlantic al epocii, regina Maria a declanșat “probabil cel mai devastator bombardament de blițuri și aparate foto cu care s-a confruntat cineva în istoria lumii”, după cum scria a doua zi The New York Times. La 18 octombrie 1926, în ziua în care și-a început voiajul, era prima regină care vizita țara născută din însăși contestarea ideii de monarhie. După ce a fost întâmpinată ca un megastar de mulțimi de americani, regina Maria a României devenise deja, în câteva săptămâni, conform presei americane, cea mai populară femeie din Lumea Nouă. Și cea mai intervievată dintre regine.

Acest articol apare, în cadrul campaniei Interviurile secolului XX, grație arhivei digitale Ziarele Arcanum, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.

Despre îndelung plănuitul turneu american al reginei Maria, care cu doar câțiva ani în urmă înclinase decisiv balanța în favoarea României la Conferința de Pace de la Paris, presa românească scria de ceva vreme. Regina voise să viziteze SUA și cu un an în urmă: era vorba despre o călătorie care “dă subiect de intrigi politice în țară și de reportaje senzaționale în presa străină”, după cum scria Cuvântul la 11 septembrie 1926. “E adevărat că Regina a avut mari dificultăți pentru a întreprinde această călătorie cu titlu particular, căci nu este vorba de o vizită oficială a Suveranei României peste Ocean: guvernul d-lui Brătianu a zădărnicit-o anul trecut și a voit s-o împiedice și acum, iar guvernul Averescu ar fi voit-o oficială, dar n-a făcut nimic ca să fie. Nici măcar un ministru la Washington n-a putut găsi în șase luni de zile…”.

Vremurile erau grele pentru regina Maria. Simțea nevoia unei pauze, după zbuciumul din ultimul an. Atmosfera la Palat nu era deloc bună. Sănătatea regelui Ferdinand era șubredă și, în iarna anului 1925, cu câteva zile înainte de Crăciun, principele Carol, plecat cu Elena Lupescu prin străinătăți, trimitea tatălui său o scrisoare prin care anunța că renunță oficial la dreptul de succesiune la tron.

Ferdinand avea să convoace la Sinaia - în ultima zi a anului, pe 31 decembrie 1925 - Consiliul de Coroană. Comunicatul oficial dădea, unei Românii înmărmurite, vestea că monarhul acceptase „renunțarea irevocabilă la succesiunea la tron și la toate prerogativele ce decurg din acel rang, inclusiv la calitatea de membru al Familiei Regale”, a principelui moștenitor Carol. Mihai, care împlinise patru ani cu două luni în urmă, lua locul tatălui său în ordinea succesiunii la tron. [3]

Abia în primăvara lui 1926, când șocul fugii lui Carol începea să se estompeze, regina Maria s-a putut reîntoarce la mai vechiului său vis american. Iar de data asta chiar i-a ieșit.

E greu să înghesui biografia unei regine într-un articol, cu atât mai mult pe cea a reginei Maria, atât de bogată în realizări și trăsături remarcabile, o regină-pionier în diplomație, leadership, asistență socială, drepturile femeilor și comunicare publică, într-o epocă în care reginele Europei își priveau supușii din tablouri oficiale. Excepționala combinație de forță personală, influență politică, simț artistic, umanitarism și devotament față de România au făcut din regina Maria, nepoata reginei Victoria și a țarului Rusiei, o figură de neuitat în istoria Europei.

În Marele Război, regina Maria a fost una dintre primele figuri regale care s-a implicat direct și a susținut personal spitale, organizații caritabile și de asistență socială. Titulatura de “mamă a răniților” și implicarea ei în ajutorarea victimelor războiului sunt deja de notorietate. A fost și primul lider european cu un rol major în educația femeilor, încurajându-le să se implice activ în viața publică. România, un lucru uitat poate, a fost una dintre primele monarhii care a promovat drepturile femeilor. Regina Maria a fost, de asemenea, prima femeie din lume căreia i s-a acordat titlul de membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Franța, prima regină care a apărut într-o reclamă și prima regină care a vizitat Statele Unite, într-o epocă în care legăturile dintre monarhii europeni și America erau rare.

După război, într-o vreme în care politica internațională era făcută exclusiv de bărbați, regina Maria devenea una dintre primele femei implicate activ într-un proces diplomatic de anvergura Conferinței de Pace de la Paris din 1919. Perspicacitatea, tenacitatea, farmecul și observațiile sale tăioase au influențat negocierile prin care Marile Puteri au redesenat harta Europei și, odată cu ea, pe cea a României, care a dobândit noile teritorii care au format România Mare: Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina, Basarabia, Dobrogea și Insula Șerpilor. Regina Maria e privită și azi drept arma secretă prin care România a valorificat un moment istoric complicat. E greu de găsit, în întreaga noastră istorie, un ambasador al României care să fi fost mai influent, mai eficient, mai șarmant.

Presa internațională a luat act de acțiunile sale. În august 1924, regina Maria apărea pe coperta revistei TIME. În paginile săptămânalului e și un articol dedicat ei, pornind de la apariția ultimei sale cărți: The Voice on the Mountain (Vocea de pe munte). Cartea a fost taxată de Time drept „efuziuni ale unei școlărițe sentimentale”, dar regina, despre care publicația americană scria că „este o reală putere, în străinătate și acasă”, a fost tratată cu respect. [3]

E foarte posibil ca scriitura reginei Maria să nu fi fost nici atât de strălucită pe cât își imagina ea, dar nici atât de mediocră pe cât a catalogat-o TIME – a fost însă suficient de bună pentru North American Newspaper Alliance, care i-a publicat în 1925, în Anglia și în America, 16 articole reunite sub titlul general A Queen Looks at Life (O regină privește viața).

Prin această colecție de scrieri regina a oferit, unui public interesat, opiniile ei despre regalitate, bărbați, îmbrăcăminte, căsătorie. Titluri precum O femeie se poate face frumoasă?, Să schimbăm concepțiile despre căsătorie și Experiența mea cu bărbații promiteau cititorului obișnuit o scurtă incursiune în viața și în felul de-a gândi al celei mai cunoscute regine din Europa. Scrise pentru un public care o admira de la distanță și care dorea să știe cum trăiește și ce simte o regină adevărată, articolele aveau suficientă sofisticare neconvențională pentru a-i încânta pe americani și pentru a-i deranja rudele, scrie Hannah Pakula în cartea sa Ultima romantică. Biografia reginei Maria (Curtea Veche, 2013), una dintre cele mai bune lucrări biografice dedicate reginei. [3]

Virginia Woolf despre regina Maria: “Străbate lumea, liberă ca orice altă ființă umană să râdă, să se certe, să spună ce vrea, să fie ceea ce este”

Pe lângă cele enumerate, regina Maria a mai avut ceva special, excelent surprins de scriitoarea Virginia Woolf în ediția din 1 decembrie 1934 a publicației Time and Tide, într-o recenzie la Povestea vieții mele, cartea autobiografică a reginei.

“Multe autobiografii importante au apărut în această toamnă, dar nici una mai ciudată sau, în anumite privințe, mai interesantă ca Povestea vieții mele”, scria Virginia Woolf, care vedea regalitatea ca pe un interesant experiment psihologic:

“Timp de secole, o anumită familie a fost segregată, crescută cu o atenție acordată doar cailor de curse, splendid adăpostită, îmbrăcată și hrănită, anormal de stimulată în unele privințe, suprimată în altele, adorată, privită și ținută închisă, așa cum sunt ținuți leii și tigrii, într-o cameră frumoasă și luminată, în spatele gratiilor. Efectul psihologic asupra lor trebuie să fie profund; iar efectul asupra noastră este la fel de remarcabil.

Acum, unul dintre aceste animale regale, mai exact, regina Maria a României, a făcut ceea ce nu se mai făcuse până atunci: a deschis ușa cuștii și a ieșit în stradă. Regina Maria știe să scrie. Într-o secundă, așadar, gratiile au dispărut. Oricât de vii ar fi toate acestea, nimeni nu va pretinde că regina Maria se află în același rang cu Saint Simon sau cu Proust. Totuși, ar fi la fel de absurd să se nege că, în virtutea peniței sale, ea și-a câștigat libertatea. Ea nu mai este o regină regală în cușcă. Ea străbate lumea, liberă ca orice altă ființă umană să râdă, să se certe, să spună ce vrea, să fie ceea ce este. Și dacă ea a evadat, la fel am făcut și noi, datorită ei. Regalitatea nu mai este chiar regală.

Dar care vor fi consecințele dacă această familiaritate dintre ei și noi crește? Putem continua să ne înclinăm și să facem reverențe în fața unor oameni care sunt la fel ca noi? Nu ne este deja puțin rușine să ne împingem și să ne holbăm, acum că știm din aceste două volume solide că cel puțin unul dintre animale poate vorbi? Începem să ne dorim ca Grădina Zoologică să fie desființată; ca animalele regale să aibă parte de o pășune mai largă”.

Aceeași observație o făcea, cu ani în urmă, și reporterul The New York Times care însoțise echipa reginei Maria în turneul american din toamna lui 1926: “E foarte posibil ca discuțiile comune de azi, între familia regală și presă, să creeze un precedent în lume, între suverani și public... Palatele nu mai sunt edificii inabordabile, locuite de personaje distante, hărăzite de divinitate să poarte coroană – sunt reședințe de familie cu problemele lor domestice, unde copiii o necăjesc pe mami și pe buni, se tăvălesc prin băltoace, se mânjesc pe față și vor să mănânce lucruri care nu le fac bine.” [3]

Prin scrierile sale, regina Maria pregătise terenul, de fapt, pentru călătoria peste Ocean și întâlnirea cu poporul american, o dorință mai veche a sa, de prin 1919-1920, dezvăluită corespondentului Associated Press la București, în mai 1926: „Sper să rămân acolo trei sau patru luni. Prietenii mei americani vor ca eu să cunosc fiecare aspect al vieții americane. Voi călători de la o coastă la alta. S-ar putea chiar să vizitez și Canada.”

În țară, însă, nu toată lumea se bucura sau era de acord cu plecarea reginei. Ion Brătianu împreună cu liberalii, îndepărtați de la putere de puțină vreme, s-au opus voiajului, pretextând publicitatea exagerată care ar însoți-o pe regină și înclinația sa binecunoscută spre „un entuziasm periculos”. Alexandru Averescu, însă, din fotoliul de premier, a decis că prezența reginei în America va genera bunăvoință și, cu puțină șansă, niscaiva dolari. [3]

Regina Maria pleacă în aventura americană în seara zilei de 2 octombrie 1926, din gara Sinaia, cu un tren care avea destinația Paris. Micuța gară se umple de rude, prieteni și politicieni. Despărțirea e emoționantă, iar regina, regele și principesa Ileana sunt cu toții în lacrimi. Ca răspuns la un buchet de flori primit din partea ministrului de Interne, regina transmite națiunii un mesaj de rămas-bun, preluat de presa centrală:

“Plec, ducând în inima Mea dragostea de țară, plimbând de-a lungul Americii gândul că reprezint pretutindeni România, căreia, prin călătoria Mea, cred că îi voi putea aduce servicii. Doresc ca Țara Mea să-Mi păstreze, până la înapoiere, aceeași caldă amintire pe care o duc Eu și să Mă urmărească în drum sentimentul că în fiecare clipă voi căuta să o ajut.” (Universul, 5 octombrie 1926).

Vroia, așadar, la fel ca la Conferința de Pace de la Paris, să așeze România pe harta lumii.

Regina ajunge în Orașul Luminilor marți, 5 octombrie, iar presa românească se întrece în a reproduce pe larg depeșele corespondenților străini, care transmit tot felul de istorioare și de detalii de la fața locului.

Aflăm, de exemplu, că regina a plecat spre Cherbourg cu o suită de 17 persoane și cu un vagon plin de bagaje: 168 de cufere, dintre care 109 ale familiei regale. „Trusoul american” al reginei, așa cum a fost numit, a umplut peste 50 de cufere.

Presa relatează de asemenea, cu deliciu, și isteria de ultim moment de la hotelul Ritz, unde portarii și cameristele alergau pe coridoare în sus și în jos, pe scara centrală, grăbindu-se să adauge cumpărăturile de ultim moment în cuferele de vapor și în cutiile înflorate de pălării, păzite atent de cameristele reginei. [3]

În final, după o săptămână, regina avea să se îmbarce la Cherbourg, alături de Principesa Ileana și de Prințul Nicolae, pe Leviathan, cel mai mare și mai luxos transatlantic din lume la data respectivă. Destinația: New York. “Vasul e amenajat pentru 3.200 de călători. Echipajul e compus din 1.300 de persoane. Acest oraș flotant poate transporta 4.500 de oameni. […] Distanța între Cherbourg și New York, de 3.082 mile marine, e făcută de Leviathan în cinci zile și jumătate”, relata la 10 octombrie, pentru cititorii din țară, corespondentul Universul la Paris.

Când a ajuns în Statele Unite, pe 18 octombrie, regina României avea să se confrunte cu ceea ce The New York Times numea a doua zi „probabil cel mai devastator bombardament de blițuri și aparate foto cu care s-a confruntat cineva în istoria lumii”. Și nici măcar nu coborâse, încă, de pe vas. Amploarea pregătirilor pentru primirea ei la New York, scria The New York World, era fără precedent în istoria orașului.

“Regina Maria a României, principesa Ileana și prințul Nicolae, însoțiți de suită, au trecut de pe bordul vaporului pe bacul municipal și au debarcat la Battery, în mijlocul zgârie-norilor, admirând porțile gigantice ale acestor clădiri”, putem citi în Dimineața din 21 octombrie 1926. “S-a format apoi un cortegiu: regina, principele și principesa s-au urcat separat în trei automobile, escortate de sute de agenți de poliție, detectivi și militari, aleși special pentru aceasta din trupele marinei. Cortegiul s-a îndreptat încet spre palatul comunal, fiind încontinuu aclamat de o mulțime imensă, care umplea străzile pe unde au trecut înalții oaspeți. La ferestrele birourilor din Broadway atârnau ghirlande făcute din panglici de hârtie; funcționarii cuprinși de entuziasm desfășurau fără încetare noi ghirlande.” O nebunie!

Așa a început prima vizită a reginei Maria - și singura - în Lumea Nouă. De ce erau newyorkezii atât de entuziasmați să întâmpine o regină venită dintr-o țară despre care știau prea puțin? De ce a primit-o președintele american Calvin Coolidge la Casa Albă (e drept, doar vreo 15 de minute), în contextul în care vizita era particulară?

De-ale epocii: erau năbădăioșii ani ’20, cultul celebrităților americane începea să explodeze, potențat de proaspăt botezata “Jazz Age” și de apariția noilor forme de comunicare în masă. A contat și faptul că oaspetele era o regină adevărată, nu una fabricată, americanii fiind iremediabil fascinați de forma de guvernământ pe care au răsturnat-o. Iar în cazul președintelui american, a fost probabil un gest simbolic, de imagine personală și cu un mesaj către comunitatea românilor de peste Ocean.

Bineînțeles, importantă era regina însăși, “o personalitate teatrală, care se potrivea perfect cu exuberanța unei societăți abia eliberate de constrângerile unui prim “război mondial”. Regina Maria era modernă, celebră, plină de farmec, frumoasă, poliglotă și bine conectată, cu acțiuni și gesturi extraordinare în Marele Război din care ieșise cu aură de eroină. În plus, reprezenta imaginea perfectă pentru ceea ce regalitatea ar fi trebuit să devină, pentru a supraviețui într-un secol care se anunța transformator.” [4]

După New York, Washington, D.C., Chicago, Detroit, San Francisco și Toronto, turneul reginei s-a încheiat abrupt, mai repede decât fusese programat. Regina a fost rechemată în țară. Lumina satelor din 28 noiembrie 1926 avea niște indicii: “În timpul când vizita orașul Chicago, M. Sa Regina a primit o telegramă din partea prim-ministrului Averescu prin care e invitată să se reîntoarcă cât mai curând în țară. Toată America a primit această veste cu întristare căci din toate părțile, M. Sa Regina era invitată și așteptată cu mare însuflețire. M. Sa Regina, cu lacrimi în ochi, a declarat ziariștilor că ea e un soldat al datoriei și trebuie să se înapoieze fără întârziere în țara care o cheamă. Chemarea M. Sale Reginei se crede că ar fi în legătură cu boala M. Sale Regelui.”

Vizita reginei în America s-a încheiat astfel, la 24 noiembrie 1926. Un turneu în zigzag prin Statele Unite și Canada de a mai bine de 14.000 de kilometri, parcurși într-un tren special, The Royal Romanian, descris de The New York Times drept „unul dintre cele mai frumoase și mai elaborate trenuri care au fost puse vreodată pe șine”. [3] Un turneu care semăna mai curând cu al unui megastar. Impactul a fost pe măsură: reginei i s-au dedicat articole, reportaje, eseuri, interviuri, emisiuni și, mai târziu, albume și cărți. Peste decenii (6 octombrie 1994), The American Heritage scria că, în delirul anilor 1920, regina Maria a devenit, pentru o scurtă perioadă, cea mai populară femeie din Statele Unite.

Ziarele americane au estimat că regina a fost văzută de șase milioane de oameni, în timp ce alte milioane i-au auzit vocea în numeroase emisiuni și i-au urmărit activitățile zilnice în ziare: parade cu cai, baluri, prânzuri, dineuri, întâlniri la camere de comerț, biblioteci, muzee, fabrici, școli ori cu primarul New Yorkului, cu personalități de marcă și miliardari din diverse domenii, dar și cu căpeteniile indienilor din triburile Sioux și Black Foot, unde regina a fost primită cu mare tam-tam. Pentru ca tabloul să fie complet: un munte a fost numit în cinstea ei și un admirator i-a dedicat un muzeu.

Textul pe care-l citiți deschide o campanie care va include interviuri cu personalități emblematice din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al României: savanți, sportivi, poeți, dramaturgi, jurnaliști, muzicieni, fotografi, prelați, politicieni și alții. Cel cu regina Maria este, după cum veți vedea, unul atipic și mai “rudimentar”, dacă îl comparăm cu interviurile de astăzi. Altele erau acum un veac instrumentele și normele genului. Interviurile erau mai formale, cu o structură mai rigidă și mai puțin introspective. De fapt, întreg spațiul public era mai formal, mai ales când vorbim de un monarh. Dar și în această privință, a relației cu presa, Regina Maria făcea pionierat.

Și presa americană, și cea românească, abundă de relatări meticuloase despre turneul american al reginei Maria, așa cum a fost acesta receptat în epocă. Am selectat, pentru această primă ediție din campania Interviurile secolului XX, un articol publicat în The Literary Digest la 6 noiembrie 1926. La data publicării, regina nu știa că va fi nevoită să-și întrerupă călătoria. Jurnaliștii o observau și luau notițe. La rândul ei, regina îi observa pe jurnaliști și lua notițe. Iar autorul articolului consemna toate astea într-un articol intitulat “Printre noi, o regină ia notițe”, din care redăm o bună parte, mai jos:

“UNDE SUNT REPORTERII?” Întrebarea venea din partea reginei Maria - „o jurnalistă, o jurnalistă foarte modernă și prima regină-jurnalistă a Europei moderne”. Tocmai sosise la Conferința de Pace de la Paris, unde marii oameni de stat „împărțeau prada de război și trasau noi frontiere, inclusiv cele ale României”.

Alte regine au venit la Paris încă din primele zile de pace, relatează un scriitor de la The New Republic. „Au călărit pe străzi, au făcut plecăciuni elegante în fața mulțimii, au zâmbit formal și, copleșite de căldura primirii, s-au retras în camerele lor”. Numai Maria, se pare, dorea să știe ceva esențial: „Unde sunt reporterii?”.

Și i-a primit în număr mare: „străini și autohtoni, de soi și de condiție modestă, americani și argentinieni, japonezi și thailandezi, toți cerând un singur lucru: să fie reporteri, oameni care să spună altor oameni (de ordinul sutelor de mii) ce se întâmplă la Paris, care sunt pretențiile tuturor, inclusiv ale României”. Și, bineînțeles, continuă cronicarul - Charles Merz - ea „i-a cucerit pe toți”. Regina României li s-a părut a fi de-a dreptul irezistibilă și „în dimineața următoare, presa a douăzeci de națiuni a omagiat-o”. […] Până și Associated Press, „care face tot posibilul să-și înfrâneze entuziasmul”, a cedat în fața acestei doamne grațioase, cu spirit democratic, „a cărei frumusețe sporește farmecul puternicei sale personalități”. Rezultatul? „Revendicările României, care au lâncezit toată iarna, au revenit brusc în actualitate”.

Un soi de ecou al acestui succes și o confirmare a strălucirii reginei ca jurnalistă par să se ascundă într-o depeșă de la Washington care vorbește despre refuzul elegant al reginei Maria, în timpul turneului său american, de a folosi săpun francez. Ea „a cerut să i se dea săpun american”, citim în New York Evening Post, care adaugă: „Cât timp sunt în America, vreau ca tot ce folosesc să fie american”, i-a spus regina unuia dintre atașați.

În timp ce furorile născute de interesul și curiozitatea publicului american față de oaspetele nostru regal au fost descrise cu o anumită ironie de comentatorii mai cinici, atât aici, cât și în străinătate, majoritatea americanilor s-a arătat mulțumită să o accepte pe regina Maria la adevărată ei valoare, ca o figură romantică, celebră și admirabilă, care domină pe moment scena în acest spectacol trecător. Și pentru această atitudine instinctivă, ei găsesc încurajare în cuvintele de adio ale lui Nancy Astor, la încheierea vizitei sale recente. După cum citim în New York World:

„Nici o femeie din Europa”, a spus Lady Astor, “n-a realizat în război ce a realizat regina Maria. Ea a dat dovadă de un curaj, o tandrețe și un devotament ieșite din comun. Știți că a mers în locuri în care nimeni nu avea curajul să meargă - în clădiri mizere și în sate bântuite de gripă, unde morții stăteau grămadă și lumea murea de boală, iar altora le era frică să intre? Ce a făcut ea este uimitor, dar în toate scrierile ei care sunt citite în America, n-a vorbit niciodată despre aceste realizări, n-a scris niciodată marea poveste a acestor experiențe - doar ficțiuni.” […]

Despre primirea reginei la New York, The New York World ne spune că a fost „cea mai elaborată din istoria acestui oraș”. Iată dovada:

“Erau mai mulți polițiști în linie: 592 de polițiști (doisprezece călare, treizeci pe motociclete), patruzeci și șase de sergenți, treizeci și nouă de locotenenți, nouă căpitani și trei inspectori. Erau mai multe bărci de pompieri - trei - care scuipau apă pentru distracția reginei. Comitetul de primire nu a fost niciodată mai atent selectat sau mai uniform îmbrăcat.” […]

Regina schimbase deja câteva vorbe cu reporterii și pozase pentru fotografi la bordul giganticului Leviathan, iar bărbații care o înconjuraseră simțeau că era un semn de generozitate regală. Dar alți reporteri și alți fotografi așteptau în ploaie, pe puntea deschisă din față a navei de tranzit Macom, pentru a o vedea și a vorbi cu ea. Regina s-a aplecat pe fereastră, a zâmbit și le-a spus: “Sunt aici!”.

Apoi, a avut loc următorul dialog, reprodus aproximativ:

Regina: “Înțeleg că nu ați putut urca pe nava mare. Îmi pare foarte rău.”

Reporter: “Intenționați să mergeți în California?”

Regina: “Da, mi-aș dori.”

Reporter: “Palm Beach?”

Regina: “Sper că și acolo, dar sunt atât de multe lucruri de văzut și vreau să le văd pe toate, în special organizațiile voastre - sunteți niște organizatori jos pălăria! - și munca pe care o fac femeile voastre.”

Reporter: “Am înțeles că sunteți cea mai energică femeie din Europa.”

Regina: “Ah, nu, nu în mod special. Nu sunt ca femeile americane. Ele sunt cele mai energice din lume! Sunt însă fericită că pot veni la fiecare dintre voi și sper să vă placă de mine.”

Reporter: “Veți lua reporteri în călătoria în Vest?”

Regina: “Vai, sunteți așa de mulți. Mi-ar plăcea, ar fi interesant să vă am alături, dar asta ține de cei care îmi organizează călătoria. Cred că le-ar trebui zece trenuri ca să vă poată lua pe toți.”

Reporter: “Românii și americanii seamănă mult, nu-i așa?”

Regina a dat ușor din cap și a zâmbit din nou. “Sunteți atât de eficienți. Într-adevăr, noi suntem mult mai lenți, dar țara noastră este minunată.”

Reporter: “Veți merge să vedeți și Parcul Național Yellowstone?”

Regina: “Nu, mi-e teamă că am ajuns prea târziu pentru asta.”

Reporter: “Marele Canion?”

Regina: “Da, sper că da. Am auzit că aveți cascade minunate. Povestiți-mi un pic despre ele. E prea târziu ca să le admir culorile frumoase, roșii și galbene? Sper să nu mă dezamăgiți cu copacii voștri frumoși.”

Întrebată despre interesul pentru literatura americană, regina a spus: „Îmi place să citesc poveștile voastre despre viața din Vest. Sunt atât de captivante. Bineînțeles, situația nu mai e aceeași, înțeleg, dar e atât de plăcut să le citești când ești obosit. Și îmi plac și cărțile pe teme sociale. Am citit o carte a domnului Ford.”

În acest moment, vine și singura întrebare pe care oficialii Departamentului de Stat și asistenții săi sociali speraseră să o evite: cea legată de fiul cel mare al reginei, Carol, care a renunțat la tron și a fugit din București cu o altă femeie decât soția sa.

“Îl veți lua pe principele Carol cu Majestatea Voastră înapoi în România?”, a fost întrebarea.

Răspunsul a venit prompt, fără ca regina să-și fi schimbat expresia feței: “Nu, mă tem că nu chiar acum. A făcut o mare greșeală cu viața lui și trebuie să-și primească pedeapsa, ca oricine altcineva, principe sau neprincipe, nu contează. Sper, însă, că se va întoarce într-o zi.”

Reporter: “Principesa Ileana vă ajută când scrieți? Am auzit la radio că își dorește o mașină de scris.”

Regina i-a zâmbit tinerei sale fiice, care stătea lângă ea. “Scrie prea prost”, a răspuns regina.

Reporter: “Aveți de gând să vă scrieți memoriile?”

Regina: “Mi-ar plăcea, da, dar mă tem că mă veți ține cu toții mult prea ocupată.”

Interviul s-a încheiat, pentru a fi urmat de o discuție informală, relaxată, în timp ce Macom se apropia de clădirile din Manhattan, învăluite în ceață și ploaie. Regina, fiica sa cu ținută elegantă și aspect plăcut, prințesa Ileana, și tânărul fiu, prințul Nicolae, cu chipul lung și palid, au rămas privind pe ferestrele deschise ale cabinei pilotului. Se pare că toți trei erau tot mai nerăbdători și mai emoționați pe măsură ce se apropiau de cel mai mare oraș al lumii. […]

Regina: „Știți de ce am venit aici. Am venit ca să vă văd și să vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut, nu numai pentru țara mea, ci și pentru toate celelalte țări. Sper că mă veți primi cu toții în inimile voastre, așa cum v-am primit și eu în inima mea. Am venit să vă văd pe toți, nu o persoană anume. Știu ce reprezintă America pentru lume. Sunt foarte încântată să vă văd pe toți laolaltă. Știam de venirea voastră la bordul vasului. Am așteptat acest moment.”

Reporter: “Ce părere aveți despre linia orizontului?”, a întrebat o tânără.

Pentru o clipă, regina a privit nedumerită. Leviathan-ul era ancorat la câteva mile de oraș, iar orizontul, ascuns în spatele ceții și al ploii. Apoi a răspuns: „Nu am văzut încă mare lucru. M-am trezit dimineața devreme și am văzut soarele. Nu am putut dormi, eram atât de emoționată. Așa că mi-am luat stiloul, pentru că întotdeauna am multe de scris.”

Reporter: “Intenționați să scrieți cât timp veți fi aici?”

Regina: „Bineînțeles că voi încerca să scriu, pentru că trebuie să le scriu celor de acasă, care așteaptă vești de la mine.” […]

Întrebată ce anume o interesează cel mai mult în America, regina a spus reporterilor: „Sunt interesată de artă și iubesc tot ce e frumos. Sunt deosebit de interesată de poziția femeilor din America și de munca lor pentru pacea mondială. Ne-am săturat cu toții de război, nu-i așa? Sunt convinsă că, dacă nu se vor certa între ele, femeile vor pune capăt tuturor războaielor.”

Reporter: “Cât de mult contează hainele sau minunata garderobă de care se scrie că le-ați adus cu Majestatea Voastră?”

Regina: „Nu cred că acord prea multă seriozitate garderobei mele. Și în niciun caz nu cheltuiesc pe haine sumele exorbitante de care se scrie. Nici vorbă! Dar, desigur, îmi plac hainele.”

Reporter: “V-a plăcut bucătăria americană?”

Regina: „Dacă mi-a plăcut?”, a întrebat regina râzând. „Da, mi-a plăcut enorm.”

Reporter: “Câte prăjituri cu hrișcă ați mâncat?”

Regina: „De fiecare dată câte una.”

Reporter: “Ați fi de acord ca fiica sau fiul Majestății Voastre să se căsătorească cu cineva din America?”

Regina și-a ridicat ambele mâini într-un gest de falsă consternare. „Sunt mult prea tineri pentru a se gândi la asta.”

Reporter: Veți juca în filme?

„Nu, n-am de gând să joc în niciun film”, a închis regina discuția.

*

În ultima seară a voiajului american, aflată la New York, regina a vorbit la radio: „Nu am venit cu afaceri. Nu am venit de dragul politicii. Nu am venit pentru nimic altceva decât pentru a mă împrieteni cu voi. La revedere, America, dragă, frumoasă Americă!” [2]

A plecat hărțuită și surmenată, înapoi în patria ei semi-barbară, semi-orientală, exotică, nota presa americană a vremii. Regina a promis că se va întoarce, dar, peste nici trei ani, a venit marea criză economică și nimeni în America n-a mai fost interesat de România sau de vreun român. La doisprezece ani după vizită, regina Maria a murit.

“În cele cinci săptămâni petrecute în Lumea Nouă, ea și-a cucerit gazdele și a reușit să-și ducă la îndeplinire planul de „a așeza România pe hartă”, de a-și face țara cunoscută nu numai cercurilor înalte, guvernamentale, industriale și financiare, ci întregii populații americane. Vizita Reginei Maria a făcut mai mult pentru țară decât întreaga activitate a diplomației românești de dinainte și de după efectuarea ei.” [1]

________________

Referințe[1] Ionescu, Adrian-Silvan (2009) Regina Maria și America. București: Noi Media Print.[2] Morris, Constance Lily (1927) On Tour with Queen Marie. New York: Robert M. McBride & Company.[3] Pakula, Hannah (2013) Ultima romantică. Biografia Reginei Maria. București: Curtea veche.[4] Rountree, Emma: "A Nation of Hero-Worshippers": Queen Marie of Romania, the United States of America, and the Rise of the Royal Celebrity. În: JSTOR, 2016.