Kelly Haston, comandantul unei misiuni inedite organizate de NASA, este mândră că a contribuit la pregătirea unei viitoare călătorii pe „Planeta Roşie”, petrecând 378 de zile închisă într-un habitat care imită condiţiile de pe Marte şi care a fost construit în statul american Texas, informează AFP, potrivit Agerpres. 

Scopul experimentului, care s-a încheiat la începutul lunii iulie, era acela de a înţelege mai bine felul în care o astfel de izolare afectează performanţele şi sănătatea unui echipaj de astronauţi. O călătorie dus-întors pe Marte ar dura, într-adevăr, cel puţin doi ani.

Datele misiunii sunt încă în curs de evaluare, dar după sejurul ei petrecut în compania altor trei participanţi, Kelly Haston mărturiseşte că ar fi „mult mai dificil după această experienţă” să se gândească să meargă pe Marte - într-o misiune reală.

Ce i-a lipsit cel mult? „Oamenii. Fără niciun dubiu”, a răspuns ea. „Aş fi putut rămâne în acel habitat încă un an şi să supravieţuiesc cu toate acele restricţii, dar cei dragi mie...Cei dragi îţi lipsesc atât de mult când eşti acolo”.

Toate comunicaţiile cu lumea exterioară erau întârziate cu acelaşi interval de timp ca în cazul comunicaţiilor reale dintre Terra şi Marte, adică aproximativ 20 de minute (40 de minute pentru dus-întors). Puţine videoclipuri, fişiere de mari dimensiuni, au putut fi primite sau trimise.

Această distanţare este greu de gestionat „atunci când prietenii sau familia ta se confruntă cu provocări mari”, a declarat Kelly Haston, specialistă în biologie. „Nu poţi să fii acolo alături de ei în timp real”, a adăugat ea.

Singurele sale contacte umane directe: cei trei coechipieri ai săi, care i-au fost atât colegi, cât şi colocatari.

„Până la final, am luat mesele împreună. Am petrecut mult timp împreună aproape în fiecare zi, nu doar în timp ce lucram”, a dezvăluit ea.

Cheia succesului: fiecare a fost atent să nu îi deranjeze prea mult pe ceilalţi în cazul în care aveau moralul la un nivel scăzut.

Habitatul lor de 160 de metri pătraţi conţinea spaţii comune, camere de locuit şi chiar o mică grădină de zarzavat. Denumit Mars Dune Alpha şi amenajat în Houston, habitatul „marţian” a fost construit cu ajutorul unor imprimante 3D.

Un fals spaţiu exterior, care nu se afla în aer liber, dar care reproducea mediul marţian cu ajutorul unui nisip roşiatic, a fost folosit pentru a simula ieşirile în spaţiu.

Acea „cutie cu nisip”, aşa cum a fost ea supranumită, se afla în spatele unei trape. Participanţii la misiune realizau acolo diverse sarcini de lucru în echipă şi purtând costume de astronauţi, fiind ghidaţi de un membru al echipajului rămas în interior.

„Au existat zile în care ne doream cu adevărat să fim afară, nu vreau să vă mint”, a recunoscut specialista canadiană, care locuieşte în California. „Însă m-am surprins pe mine însămi, pentru că nu am resimţit absenţa unor activităţi reale în exterior decât foarte târziu pe parcursul misiunii”, a adăugat ea.

„Ne-am şi plictisit”, a adăugat Kelly Haston, care a realizat multe articole de broderie. „Dar a fost probabil ceva destul de realist pentru a simula o lungă călătorie spaţială aşa cum este cea spre Marte”, a mai spus ea.

Durata îndelungată a experimentului a fost esenţială pentru recrearea celor mai realiste condiţii posibile. Şi alte misiuni de lungă durată au avut loc în trecut, de exemplu cea din Hawaii (Hi-SEAS), dar NASA nu a fost direct responsabilă pentru ele.

Bineînţeles, astfel de simulări nu pot să răspundă „la toate întrebările”, afirmă Kelly Haston. „Însă eu cred că există anumite lucruri la care noi am putut să ajutăm”, a adăugat ea.

Fiecare aliment consumat a fost catalogat, fiind colectate eşantioane de salivă, sânge, urină, precum şi informaţii despre tiparele de somn, performanţele fizice şi cognitive ale aşa-zişilor astronauţi.

„Hrana este conectată cu toate aspectele care ţin de sănătatea şi performanţele umane”, a subliniat Grace Douglas, coordonatoarea misiunii din partea NASA. Pentru a ajunge pe Marte, fiecare gram din încărcătura rachetei va fi luat în calcul, motiv pentru care diferenţierea dintre ceea ce este necesar şi ceea ce reprezintă un surplus este fundamentală, a explicat ea într-un podcast al agenţiei spaţiale americane.

Această întrebare - cât de multă mâncare ar trebui să luăm cu noi pe Marte? - este una dintre principalele întrebări la care trebuie să răspundă programul CHAPEA, din care misiunea lui Kelly Haston a fost prima dintre cele trei care sunt prevăzute.

Puţine detalii au fost publicate cu privire la sarcinile exacte îndeplinite de voluntari sau la obstacolele concepute de NASA pentru a testa echipajul, deoarece majoritatea vor trebui repetate pentru a colecta date cât mai solide. A doua misiune de acest tip este programată pentru 2025.