Nu dragostea pentru natură l-a făcut pe Serhi să se întoarcă la munca pământului. În Donețk era cunoscut ca activist ucrainean. Când separatiștii pro-ruși au preluat puterea, a fost nevoit să se retragă în spatele liniilor ucrainene. A învățat de pe internet cum să administreze o fermă. Iar acum, chiar dacă este în mijlocul pericolului, ucraineanul Serhi Sviridenko refuză să plece, la fel cum fac și alți localnici. Urmăriți un reportaj marca „Focus Europa”, un proiect Digi24 şi Deutsche Welle. Emisiunea e difuzată vinerea la ora 23:30 și în reluare sâmbăta la ora 19:30.

Serhi Sviridenko a venit în satul Ivanopillia acum opt ani. Antreprenorul fugise din Donețk, unde avea o afacere. Aici și-a construit o nouă viață, de fermier.

„Ce altceva poți face într-un sat? Nu am putut face nimic. Nu sunt obișnuit să lucrez pentru alții. Sunt antreprenor”, spune fermierul Serhi Sviridenko.

Ar fi o scenă idilică, dacă linia frontului nu s-ar apropia tot mai mult cu fiecare zi care trece. Acum, brutalitatea războiului l-a prins din nou din urmă. Recent, o bombă a căzut la doar câteva sute de metri de casa lui.

„Soldații au fost cazați aici o vreme. Au stat aici, dar apoi au fost atacați. Cred că au fost niște vecini 'amabili' care i-au spus dușmanului că sunt aici - amabili cu ghilimelele de rigoare”, spune Serhi Sviridenko.

Fermierul bănuiește că unii oameni de aici simpatizează în secret cu Rusia. În ceea ce-l privește, el nu face un secret din aversiunea față de țara vecină. Și-a petrecut doi ani luptând pe linia frontului, la doar 15 kilometri de aici. În ultimii ani, situația a fost tensionată, dar stabilă. Acum, frica și violența s-au întors.

Serhi și-a trimis deja soția în vestul Ucrainei.

„Imaginați-vă acest scenariu: un obuz lovește ferma. Ar trebui să mă ocup de propria siguranță și de cea a animalelor - și ar mai fi și soția mea. Trebuie să înțelegeți că mi-e mult mai ușor astfel. E mult mai ușor să-ți asumi responsabilitatea pentru propria persoană decât pentru alții”, explică fermierul.

15 kilometri mai încolo e linia frontului, unde au loc împușcături sporadice de ani întregi. Acum, cad obuze în fiecare zi.

La fermă, Serhi Sviridenko se descurcă cum poate. Obișnuia să trimită brânza de capră de pe linia frontului în toată țara. Dar de când luptele s-au intensificat, serviciile de curierat nu mai funcționează.

„Veniturile ne-au scăzut cu 60%. Dar costurile s-au modificat foarte puțin”, spune Serhi.

Dar cel puțin el a fost scutit de ce e mai rău. Are opt angajați care se prezintă în mod regulat la serviciu. Iar războiul nu a împiedicat caprele să facă iezi.

„Dacă aș fi fost un pesimist, nu aș fi început o afacere într-un loc ca acesta. Nu voi rămâne dacă va fi ocupație. Dar asta nu se va întâmpla”, este convingerea fermierului.

Și, dacă se va ajunge totuși la asta, uniforma lui este pregătită în dulap.

La jumătate de oră de mers cu mașina de Ivanopillia, te întâmpină urarea „Bine ați venit în New York!”. Nu, nu este metropola americană, ci un orășel cu o populație de 8.000 de oameni. Coloniștii - etnici germani - i-au dat acest nume în secolul al XIX-lea. Stalin l-a redenumit Novgorodskoie (Novhorodske), dar de anul trecut se numește oficial New York, din nou.

Poetul Boris Bocearov a sperat că schimbarea numelui va aduce o energie nouă în acest oraș industrial îmbătrânit.

„Nu mai există producție aici. Ne-am gândit că noul nume va atrage investitori care să ne ajute. Această clădire a fost renovată cu bani din ajutoare. Aici se organizau forumuri și evenimente culturale”, spune poetul arătând către o clădire.

Acum, centrul cultural este înconjurat de cratere. Numeroase obuze au lovit cartierul.

„Geamurile sunt sparte și mi s-a desprins acoperișul. Am stat în pivniță când s-a întâmplat”, povestește Nadejda Gumeniuk.

În loc să organizeze lecturi cu operele sale, Bocearov s-a oferit voluntar să aibă grijă de localnicii rămași, trecând pe la ei și organizând împărțirea ajutoarelor.

„În fiecare zi coborâm în pivniță. De fapt, stăm în pivniță de opt ani”, spune Nadejda Gumeniuk.

Multe case din oraș au fost distruse. Trei sferturi din populație a fugit.  Și Boris Bocearov și-a trimis soția la fiica sa, în vestul Ucrainei.

„Vedeți ce se întâmplă”, spune poetul.

Dar el nu vrea să plece. „Cum se spune, speranța moare ultima. Eu sunt în tabăra Ucrainei. M-am născut aici, în acest oraș. Sper să nu lovească nimic aici. Altfel, va trebui să ne aruncăm la pământ”, spune Boris Bocearov.

Luptele au devenit mai intense în estul ţării, unde ruşii au tot bombardat orașe-cheie, ca să pună mâna definitiv pe regiunea Donbas. Vieţile locuitorilor de aici au fost date complet peste cap, dar acești oameni nu vor, totuși, să renunțe.