Există o scenă memorabilă în „Oppenheimer”-ul lui Cristopher Nolan, cea care prezintă chiar momentul testării primei bombe atomice din istorie, în deșertul din New Mexico, SUA, în dimineața zilei de 16 iulie 1945. Din punct de vedere cinematografic, realizarea e una de manual, prin felul în care e creat și menținut suspansul, în ciuda faptului că tu, spectatorule, „știi” deja cum se va termina acel test (bomba face „bum”, testul e un succes, iar americanii au liber la Hiroshima și Nagasaki). Coincidență sau nu, scena e și una din puținele lipsite de muzica de catedrală cosmică (devenită o obsesie enervantă la Nolan) care acoperă într-un zgomot infernal tot restul filmului. Sigur, „Oppenheimer” e un film muncit și - pentru cei obișnuiți cu filmografia lui Nolan - surprinzător de „terestru” și de „clasic” (bine, tema filmului nici nu prea permitea evadări din realitate). Ar fi putut fi însă un film excelent: materialul e acolo, dar e acoperit de prea mult zgomot. Rezultatul e o producție de Oscar îmbrăcată în prea multe haine de TikTok.
Filmul durează trei ore și este împărțit, în linii mari, în trei „părți”: în prima suntem puși la punct, pe fast-forward, cu biografia, contextul științific și cel social care l-au propulsat pe J. Robert Oppenheimer în rolul de „tată al bombei atomice”; partea a doua e strict legată de desfășurarea proiectului „Manhattan”, care a dus la producerea bombei nucleare; ultima parte, în care Oppenheimer e supus interogatoriilor unei „comisii anticomuniste” din sinistra epocă mccarthystă a Americii anilor '50, e surprinzător de „actuală” și ne prezintă felul în care jocurile politice și un „sistem” poate face țăndări destinul unui om.
Acțiunea filmului nu este însă liniară: „epocile” se intercalează și se întrepătrund într-un montaj (prea) dinamic și aproape haotic: e ca și cum regizorul încearcă să-i facă cu ochiul spectatorului, care trebuie să ghicească - în acest talmeș-balmeș de imagini - haosul de la nivelul cuantic al materiei: acum ne aflăm prin anii 1920, unde îl vedem pe tânărul student Robert privindu-l cu admirație pe Niels Bohr (interpretat de Kenneth Branagh), acum suntem transportați brusc în anii '50, unde Oppenheimer e mitraliat cu întrebări de niște americani „patrioți”, iar apoi suntem proiectați în anii războiului.
Cei familiarizați cu obsesiile regizorului Cristopher Nolan știu deja că acesta are o plăcere sadică să facă praf axa timpului în filmele sale (vezi „Interstellar” și, mai ales, „Tenet”).
Practic, „Oppeneimer” se transformă, pe alocuri, într-un „Tenet” cu savanți atomiști. Iar rezultatul nu e neapărat unul bun: timp de o oră, de pildă, urmărim parcursul profesional al lui Oppenheimer (cu flashback-uri și flash-forward-uri de rigoare), dar fără să facem „clic” pe personajul său.
Deși jucat bine de Cillian Murphy (inclusiv asemănarea fizică dintre actor și personajul pe care acesta-l interpretează e remarcabilă), Oppenheimer-ul lui Nolan e unul „bidimensional”, fără prea multă adâncime. Nu plângi și nu râzi alături de el, nu suferi odată cu el (și, o da, omul ăsta chiar a avut o conștiință încărcată cât pentru întreaga planetă).
Există, ce-i drept, o scenă remarcabilă în care iese la iveală toată această tensiune psihică a omului Oppenheimer, după succesul bombei sale care a vaporizat zeci de mii de oameni într-o fracțiune de secundă și a făcut apoi sute de mii de alte victime.
Și cam atât. În rest, personajul principal „fuge” pe toată lungimea peliculei, imprevizibil ca un electron. Nu-l poți „capta” și studia îndeajuns cât să poți spune: „Iată un rol reușit!”
Filmul e oricum despre niște subiecte greu de înțeles: mecanica cuantică și funcționarea unei bombe atomice. Nolan nu ajută prea mult apelând la artificii de montaj „dinamic”, care transformă filmul într-un puzzle suplimentar și inutil.
Apoi, mai există în Oppenheimer un moment îngrijorător de asemănător - din punct de vedere al dialogului - cu o scenă din „Mulholland Falls”: cea în care Oppenheimer vorbește despre „spațiile goale” din lumea materială, un copy-paste aproape identic cu o replică dată de John Malkovich în filmul din 1995 (de la minutul 01:10 din clipul de mai jos):
Colac peste pupăză, în „Oppenheimer” mai avem și muzică imensă, atotcuprinzătoare și care acaparează enervant fiecare milimetru pătrat de peliculă. E un zgomot cosmic într-o lume dominată, altminteri, de o liniște de mormânt.
Nu ai niciun minut de introspecție (citește: liniște) cu savantul în fața tablei, sau cu el în deșert (un loc prin definiție al serenității și unde se petrece mai bine de jumătate din acțiunea filmului). Nici măcar când Oppenheimer face sex, o scenă pentru care filmul a provocat deja un scandal cât casa în India.
Chiar și pentru cineva familiarizat cu mecanica cuantică și cu numele marilor fizicieni din acest domeniu, filmul devine greu de urmărit și aproape indescifrabil în anumite momente („Cine e ăsta? A, Heissenberg? Dar ăla cine e? Frati-su? Sau prietenul lui cel bun? Uite-l pe ăla de acolo, din garaj: e Fermi!”).
Altminteri, „Oppenheimer” beneficiază de un ensemble cast de excepție: Cillian Murphy, Kenneth Branagh, Emily Blunt, Gary Oldman, Robert Downey Jr. (în rol de Oscar pentru felul laș-ticălos în care reușește să-l interpreteze pe senatorul Lewis Strauss, devenit din admirator în Nemesis al lui Oppenheimer).
După o oră, putem spune că filmul devine, în sfârșit, „bun” și de înțeles, odată cu intrarea în scenă a lui Matt Damon - în rolul generalului american care a supervizat proiectul Manhattan. Personajul lui Damon e un „no nonsense guy” și lui trebuie să-i mulțumim pentru momentele în care acțiunea filmului e repusă cu picioarele pe pământ, iar narațiunea prinde „tracțiune”.
Apoi, cu cât se apropie de final, filmul începe să-și dezvăluie țesătura și să devină, în sfârșit, descifrabil. Dar „Oppenheimer”, deși încearcă într-un mod zgomotos să pară un marș al triumfului, nu reușește să capteze emoții, așa cum întâlnim, de pildă, în „Interstellar”. Nu simțim decât pe alocuri și prea puțin din suferința și sacrificiile personajelor (indiferent că vorbim de savanți sau de familiile acestora). Avem prea multe scene „puternice” stricate de șmecherii de montaj, efecte sonore și aparenta incapacitate a regizorului de a se ține neabătut pe un drum drept care să ducă producția la o destinație sigură.
În ciuda acestor neajunsuri, „Oppenheimer” rămâne un film care merită bifat, măcar pentru câteva scene de excepție, chiar dacă insuficiente pentru a atinge o „masă critică”.