Tensiunile cresc în Golful Persic, unde SUA a trimis și mai multe avioane de luptă și nave militare pentru a descuraja încercările Iranului de a captura vase de transport comerciale, scrie Insider. Desfășurarea de trupe a renăscut temeri cu privire la izbucnirea unui conflict între SUA și Iran, precum cel iscat cu 35 de ani în urmă care s-a încheiat printr-o victorie decisivă pentru americani și o înfrângere devastatoare pentru iranieni.
La finalul lunii aprilie, ca parte a eforturilor de aplicare a sancțiunilor impuse împotriva Iranului, SUA au confiscat un petrolier care transporta petrol iranian în China. Câteva zile mai târziu, Iranul a răspuns capturând un petrolier din Marshall Islands. În luna iulie, marina americană a anunțat că a împiedicat alte două operațiuni de capturare de petroliere și că „Iranul a hărțuit, atacat sau capturat aproape 20 de vase comerciale sub pavilion străin” începând din 2021.
În ultimele săptămâni, SUA a adus în regiunea Golfului Persic avioane F-35 și F-16, împreună cu nave militare și 3.000 de pușcași marini și marinari. Administrația Biden se gândește chiar să plaseze pușcași marini pe vasele comerciale pentru a-i împiedica pe iranieni să le captureze.
Tensiunile tot mai mari și creșterea numărului de trupe în regiune a adus aminte de Operațiunea „Earnest Will”, în care America a adus nave militare americane în Golful Persic în perioada 1987-88 pentru a escorta petroliere ale Kuweitului pe care Teheranul le-a atacat în partea a doua a războiului dintre Iran și Irak.
În același timp, SUA au lansat și operațiunea secretă Prime Chance pentru a expune și împiedica operațiunile iraniene de amplasare a minelor marine în Golful Persic. Primul petrolier escortat în timpul Earnest Will, SS Bridgeton, a lovit o mină iraniană pe 24 iulie 1987.
Cea mai mare luptă din seria de confruntări dintre trupele americane și cele iraniene a avut loc în timpul operațiunii Călugărița, lansată de SUA după ce fregata USS Samuel B. Roberts dotată cu rachete ghidate a lovit o mină în luna aprilie a anului 1988.
Operațiunea Călugărița a fost cea mai mare acțiune navală a Statelor Unite de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
În timpul luptei care a durat câteva ore, SUA au scufundat fregata iraniană Sahand și au avariat serios fregata Sabalan, care a fost cruțată totuși pentru a evita o intensificare și mai mare a luptelor.
Cel puțin 50 de soldați și marinari iranieni și-au pierdut viața în timpul operațiunii, în timp ce americani au pierdut un elicopter SeaCobra și echipajul său de două persoane.
O luptă navală în prezent ar avea consecințe foarte diferite de cele suvenite în urma operațiunii Călugărița. La urma urmei, forțele navale ale Iranului arată altfel, iar tacticile lor s-au schimbat în cei 35 de ani care au trecut de atunci, devenind „mult mai asimetrice”, potrivit lui Bryan Clark, cercetător al Institutului Hudson și expert în operațiunii navale.
„Marina Corpului Gărzii Revoluționare Islamice [IRGCN] operează în Golful Persic și folosește în deosebi bărci mici, iuți, care sunt greu de contracarat de forțele navale tradiționale”, a spus Clark. „Aceste bărci rapide sunt înarmate de multe ori cu rachete antinavă sau sunt făcute să poată fi operate de la distanță și acționează ca drone de atac.”
Marina iraniană este compusă în continuare din fregate și corvete care operează în afara Golfului Persic și se aseamănă mult mai mult cu alte forțe navale convenționale.
În timp ce IRGCN se bazează în continuare în mare parte pe „roiuri de bărci de viteză cu blindaj ușor care trag cu rachete și mitraliere asupra țintelor”, iranienii și-au mărit capacitățile militare printr-un „număr mare de bărci de viteză de mare calitate” înarmate cu rachete antinavă cu rază scurtă și lungă de acțiune și torpile, potrivit lui Farzin Nadimi, analist al Institutului pentru Politica Orientului Apropiat din Washington specializat în apărare și securitate.
IRGCN dispune și de multe tipuri de drone, dispozitive explozive marine improvizate, rachete și sisteme de artilerie mai avansate și o rețea de informații mult mai eficientă decât acum 35 de ani. Sistemele de apărare antiaeriană iraniene sunt și ele mult mai bune decât erau la finalul anilor '80.
În consecință, forțele navale iraniene s-au îmbunătățit calitativ, cantitativ, au sisteme de comunicații mai bune, o organizare mai vastă, însă continuă să se bazeze pe cam același tip de instructaj și nu au avantaje geografice noi, în afară de câteva fortificații subterane în plus, potrivit lui Nadimi.
În 1987, Iranul avea două instalații militare în apropiere de Strâmtoarea Hormuz înarmate cu lansatoare de rachete antinavă Silkworm. Astăzi, iranienii au sute de lansatoare de rachete de mare calitate ațintite spre Golful Persic. Rămâne de văzut cât de dispus este Teheranul să folosească în luptă toate aceste rachete, arsenalul său vast de mine marine sau alte mijloace pentru a ataca petroliere apărate de forțele militare americane.
În timpul operațiunii Earnest Will, personalul militar american nu a fost prezent la bordul petrolierele pe care le escortau – ultima dată când SUA și-au trimis trupele la bordul navelor comerciale a fost în al Doilea Război Mondial.
„Nu cred că riscul unei confruntări între Iran și SUA este ridicat, chiar și plasarea pușcașilor marini americani înarmați la bordul vaselor comerciale și petrolierelor – dacă se va întâmpla asta – nu va crește această posibilitate în mod semnificativ”, a spus Nadimi.