Antonina și Anatoli Loginov trăiau în satul Guevo, aflat la doar 5 kilometri de granița cu Ucraina, atunci când trupele ucrainene au invadat regiunea rusească Kursk. În cele șapte luni de ocupație și după campania sângeroasă a Rusiei pentru recucerirea teritoriului, nicio clădire din sat nu a mai rămas în picioare. Familia Loginov a reușit să supraviețuiască, dar sute de alți civili ruși sunt în continuare dați dispăruți.

În cei peste 10 ani de când Rusia a invadat prima dată Ucraina, timp în care trupele ruse și autoritățile proruse care administrează teritoriile ocupate au comis atrocități în mod sistematic, august 2024 a fost prima dată când rușii au simțit pe pielea lor cum este să fii invadat de o altă armată și să te confrunți cu teama de a te afla sub ocupație străină.

Simplul fapt că Ucraina a putut invada Rusia, chiar fără a mai lua în considerare resursele imense pe care armata rusă a fost nevoită să le folosească pentru a elibera regiunea Kursk și durata lungă a ocupației, a demonstrat eșecul președintelui rus Vladimir Putin de a-și proteja poporul de consecințele războiului pe care chiar el l-a declanșat.

Deși trupele ruse au reușit până la urmă să pună capăt primei incursiuni a unei armate străine în Rusia de la Al Doilea Război Mondial încoace, soarta a sute de civili ruși din zonele unde s-au purtat lupte grele rămâne în continuare necunoscută. Guvernatorul regiunii Kursk a spus în aprilie că peste 300 de oameni au murit și alți 800 sunt dați dispăruți.

„A fost o rușine uriașă pentru Putin”, a spus un fost oficial de top de la Kremlin într-un interviu pentru Washington Post, la câteva luni după ofensiva ucraineană. „A fost un dezastru total.”

Campania sângeroasă a Rusiei pentru recucerirea teritoriului pierdut a presupus aceleași tactici devastatoare pe care armata rusă le-a folosit și în estul Ucrainei.

Sute de civili au murit în timpul acestei operațiuni – mulți și-au pierdut viața din cauza bolilor, a foametei și a frigului, după ce locuitorii așezărilor ocupate nu au mai avut acces la alimente și medicamente și au fost prinși la mijloc în luptele dintre cele două armate.

Dacă unul dintre obiectivele Ucrainei a fost să îi afecteze imaginea lui Putin în Rusia, atunci acest scop nu a fost realizat. Pentru mulți ruși, inclusiv cei intervievați de Washington Post, operațiunea ucraineană nu a făcut decât să le întărească și mai mult încrederea în propaganda Kremlinului, potrivit căreia Rusia este victima unei lupte existențiale împotriva unui adversar fascist necruțător.

Mulți ruși nu văd la fel și ceea ce se întâmplă în Ucraina și refuză să creadă că trupele ruse au comis atrocități peste graniță sau că Ucraina era îndreptățită să contraatace.

Vitali Loginov (44 de ani) s-a trezit în dimineața zilei de 6 august 2024 când unda de șoc a unei explozii a lovit casa sa din Sudja, localitate aflată la mai puțin de 10 kilometri de granița cu Ucraina. În altă parte a orașului, flăcările se înălțau la peste 40 de metri, după ce un gazoduct din apropiere a fost aruncat în aer.

„Totul se învârtea și exploda”, a povestit Vitali. Tancurile ucrainene începeau să intre în oraș, în timp ce elicopterele zburau pe deasupra. După ce le-a spus soției și copiilor să își strângă lucrurile cât mai repede, Vitali și-a sunat părinții care locuiau în Guevo, la 8 kilometri de Sudja.

Vecinii lor începuseră deja să fugă din sat, însă Anatoli (75 de ani) nu putea să plece pentru că îl dureau picioarele. Crezând că incursiunea trupelor ucrainene va fi una de scurtă durată, cei doi au preferat să aștepte în sat până la încheierea luptelor.

„Aveți grijă, vă rog”, le-a spus Vitali la telefon în timp ce își evacua familia din Sudja. Le-a promis părinților că se va întoarce după ei când situația se va calma, dar acel moment nu a mai venit.

În timp ce armata ucraineană a invadat teritoriul rusesc din Kursk cu mii de trupe, tancuri și echipament NATO, trupele rusești de la frontieră au fost luate prin surprindere, iar ucrainenii au reușit să străpungă două linii de fortificații.

Într-o singură zi, drumurile spre Guevo, Sudja și zonele învecinate au fost blocate, în timp ce dronele ucrainene au inundat cerul atacând vehicule militare și civile, potrivit martorilor.

Antonina și Anatoli nu au crezut niciodată că armata ucraineană va ajunge până în satul lor, însă pe 8 august au văzut cum soldații ucraineni treceau pe lângă casa lor cu blindatele, cântând melodii și trăgând cu armele în aer.

„Păreau fericiți”, și-a amintit Antonina. La scurtă vreme, ucrainenii au început să bată la fiecare ușă din sat în căutarea soldaților ruși care s-ar putea ascunde în casele din Guevo. Au numărat civilii și mașinile rămase. Familia Loginov a primit numărul 3074 care le permitea să se deplaseze în interiorul satului.

„Ce credeți despre război?” i-a întrebat un soldat ucrainean. „Nimeni nu are nevoie de război. Războiul înseamnă coșciuge”, i-a răspuns Anatoli, luând prin surprindere trupele ucrainene pentru că a folosit un dialect întâlnit în special în zonele de graniță ce combină cuvinte ucrainene și rusești: surjik.

După ce a picat curentul, nici telefoanele mobile nu au mai avut semnal câteva zile mai târziu. Anatoli și Antonina nu mai puteau comunica cu nimeni din afara satului lor. Singura sursă de știri era radioul vecinului.

Cei doi nu au intrat prea mult în contact cu soldații ucraineni, dar au spus că nu au fost niciodată tratați rău. „Nu ne-au deranjat”, a spus Antonina. „Știau unde locuiesc oameni și nu ne-au creat probleme.”

Cu toate acestea, mai multe persoane intervievate au spus că au văzut soldați ucraineni prădând proprietățile părăsite de pe teritoriul rus, furând mașini și ustensile de bucătărie.

Odată cu apropierea iernii, eforturile trupelor ruse de a respinge ofensiva ucraineană s-au intensificat, iar familia Loginov și-a petrecut majoritatea timpului în beciul casei.

Pe 27 noiembrie, un bombardament masiv a lovit în apropierea casei lor și a distrus-o complet. Cei doi s-au mutat într-o casă părăsită din apropiere unde locuise fiul lor cel mare.

Și hrana a devenit o problemă. Din când în când, soldații ucraineni veneau să distribuie pâine și cârnați, dar de obicei localnicii se hrăneau doar cu conserve și legumele rămase în grădină.

Un preot le-a oferit lumânări ca să aibă lumină în casă și, mai târziu, au obținut un generator cu care au reușit să privească posturile TV rusești. La radio, au auzit că trupele ruse avansau.

Vestea i-a bucurat pe Anatoli și Antonina pentru că sperau că vor fi eliberați în curând, dar bătălia s-a intensificat și lucrurile au devenit din ce în ce mai grele.

Galina, o vecină de 73 de ani, s-a îmbolnăvit, iar familia Loginov a primit-o la ei în casă. Din cauza bombardamentelor, cei trei au fost nevoiți să se mute în subsolul casei.

Încetul cu încetul, casa lor a devenit o ruină. Mai întâi, geamurile s-au spart, apoi dronele au lovit acoperișul. Un obuz a lovit chiar subsolul unde se adăposteau cei trei, care apoi s-a prăbușit parțial.

„Nu mai puteam ieși. Nu vedeam nimic, eram blocați și era praf și mizerie peste tot”, și-a amintit Anatoli, care a reușit cu un ciocan să înlăture o parte din moloz și a strigat după ajutor.

Localnicii au venit să îi ajute și i-au scos într-un final din subsolul prăbușit cu ajutorul unei frânghii. Cei trei s-au mutat apoi în ceea ce mai rămăsese din casa fiicei Galinei. Pe 2 martie, un nou atac a lovit bucătăria și le-a distrus proviziile și generatorul.

S-au mutat din nou în beciul unui vecin. Galina era deja foarte bolnavă, nemaiavând acces la medicamentele necesare. Câteva zile mai târziu, ea a murit. Trupul ei a fost îngropat în grădina distrusă din spatele casei fiicei ei.

Antonina și Anatoli nu au mai ieșit din beci multe săptămâni, în timp ce pe deasupra casei zburau în continuu drone. „Era așa de înfricoșător!” a spus Antonina.

Pe data de 2 martie, cineva a bătut la ușă. Un soldat tânăr stătea afară înarmat cu o pușcă și cu o banderolă roșie agățată de braț. „Suntem soldați ruși, suntem trupe de asalt și am venit să vă eliberăm satul”, le-a spus el.

A fost un moment „foarte emoționant, greu de descris”, a povestit Antonina, care l-a luat în brațe pe tânărul soldat. Apoi, o dronă a apărut de nicăieri și cu toții au fugit la adăpost.

Câteva zile mai târziu, familia Loginov era în continuare blocată în subsol și aștepta încheierea calvarului. Dintr-o dată, fiul lor Vitali a intrat în fugă pe ușă, în timp ce afară se auzea sunetul bombardamentelor de artilerie și al dronelor.

„Mama, tata! Am venit să vă iau!” le-a strigat Vitali, căruia i-au dat lacrimile imediat ce și-a luat în brațe părinții. Pentru câteva momente, cei trei au uitat de iadul din jurul lor.

Vitali venise din orașul Kursk cu o dubă, trecând peste râuri de noroi formate în urma topirii zăpezilor și văzând peste tot în jur un peisaj devastat de război cu terenuri minate și tancuri arse.

Vitali i-a condus pe părinții lui în afara satului pe jos până când un blindat rusesc care trecea prin zonă i-a găsit și i-a transportat înapoi în Kursk. Familia Loginov a fost mutată într-un vechi cămin – un adăpost temporar pentru persoanele strămutate.

În pliantele de la intrarea în cămin scria că toți cei care și-au pierdut casele în timpul luptelor vor primi despăgubiri de aproximativ 940 de dolari și de două ori mai mult dacă au pierdut un membru al familiei.

„Tot ce aveau oamenii s-a făcut praf”, a spus Isa Salim Sultanov, un imam care ajută Comisia de Investigații a Rusiei să recupereze trupurile celor uciși.

Puțini civili din Kursk dau vina pe autoritățile ruse pentru coșmarul prin care au trecut. Pentru mulți dintre ei, perioada de ocupație ucraineană nu a făcut decât să le crească admirația față de țară, armată și președintele țării.

La trei luni după ce au fost salvați, Anatoli a murit în urma unui atac de cord. „Inima lui nu a mai rezistat. Toate aceste greutăți l-au afectat profund”, a spus Vitali. Antonina trăiește acum singură în căminul din Kursk și așteaptă în continuare să primească o casă nouă.