În 1978, un grup de geologi sovietici a dat peste o familie de cinci persoane care trăiau în taigaua siberiană. Familia s-a refugiat în munți și nu a mai intrat în contact cu nimeni altcineva timp de peste 40 de ani, după ce au fugit de persecuția religioasă îndreptată împotriva rascolnicilor, ortodocși de rit vechi dintr-o sectă religioasă din Rusia, potrivit revistei Smithsonian. Acum, singura membră a familiei care a mai rămas în viață are 80 de ani și continuă să trăiască singură departe de civilizație.

În timp ce căuta un loc unde să aterizeze cu elicopterul, pilotul care a transportat echipa de geologi în Siberia a zărit o grădină izolată în mijlocul pădurii cocoțată pe versantul unui munte.

A fost o descoperire incredibilă. Muntele era la peste 240 de kilometri de orice urmă de civilizație, într-o zonă care nu fusese niciodată explorată.

Din coliba în care trăia familia a ieșit un bătrân care părea scos dintr-un basm. Era desculț, purta o cămașă peticită și repeticită din pânză de sac, pantaloni la fel de peticiți din același material și avea o barbă nearanjată și părul ciufulit. Părea speriat și foarte atent.

„Salutări, bunicule! Am venit în vizită”, a strigat liderul echipei de geologi, Galina Pismenskaia. Bătrânul nu a răspuns imediat. Apoi, cu o voce moale și nesigură, a spus: „Ei bine, dacă tot ați venit așa de departe, ați putea să intrați.”

Coliba familiei era formată dintr-o singură cameră și arăta ca o căsuță din Evul Mediu. Nu era mai mult decât o vizuină.

„Liniștea a fost întreruptă brusc de plânsete și vaiete”, a povestit Pismenskaia. „Atunci am văzut siluetele a două femei. Una era isterică, se ruga: 'Asta este pentru păcatele noastre, păcatele noastre'. Cealaltă s-a prăbușit încet la podea în spatele unui stâlp.”

Văzând cât de speriați erau locuitorii colibei, geologii au ieșit afară și s-au stabilit la mică distanță, unde au început să mănânce din proviziile pe care le-au adus cu ei.

După o jumătate de oră, ușa colibei s-a deschis și bătrânul cu cele două fiice au ieșit. Nu mai erau panicați, dar erau în continuare speriați - însă, și curioși.

S-au așezat lângă geologi, dar au refuzat orice li s-a oferit - gem, ceai, pâine. „Nu avem voie asta.”

Când Pismenskaia i-a întrebat dacă au mâncat vreodată pâine, bătrânul a răspuns: „Eu am mâncat. Dar ele nu. Nu au văzut niciodată [pâine].”

Limbajul bătrânului putea fi înțeles, dar când surorile vorbeau între ele, conversația lor era lentă și ca un bolborosit neclar.

Încetul cu încetul, după mai multe vizite, întreaga poveste a familiei a ieșit la iveală. Pe bătrân îl chema Karp Osipovici Lîcov și era un rascolnic - membru al unei secte religioase de ortodocși ruși fundamentaliști care urmează tradiții neschimbate de pe vremea lui Petru cel Mare.

Lîcov vorbea de acele vremuri ca și când s-ar fi petrecut cu o zi în urmă. Pentru el, Petru cel Mare era inamicul său personal și „Anticristul în formă umană” - o afirmație confirmată de campania țarului de a moderniza Rusia, forțându-i pe creștini să se bărbierească.

Lîcov nu știa nimic despre al Doilea Război Mondial și a dat vina tot pe Petru cel Mare: „Ce este asta, a doua oară, și mereu cu germanii? Blestemat să fie Petru. El s-a pus bine cu ei. Așa a fost.”

Situația s-a înrăutățit pentru familia Lîcov când au venit sovieticii la putere. Comunitățile izolate de rascolnici care au fugit în Siberia ca să scape de persecuție au fost nevoite să se retragă și mai mult în afara civilizației.

În timpul epurărilor in anii '30, o patrulă comunistă l-a împușcat pe fratele lui Lîcov în timp ce lucrau umăr la umăr la marginea satului lor. Lîcov și-a luat apoi familia și au fugit cu toții în pădure.

Asta s-a întâmplat în 1936, când erau doar patru membri ai familiei: Karp, soția Akulina, fiul Savin, care avea în jur de 9 ani, și Natalia, fiica lor de doar doi ani. Alți doi copii s-au născut apoi în sălbăticie - Dmitri, în 1940, și Agafia, în 1944.

Principala formă de divertisment a familie era ca toată lumea să povestească ce a visat cu o noapte înainte.

Familia Lîcov ara mereu în pericol să rămână fără mâncare. Abia spre finalul anilor '50, când Dmitri a ajuns la maturitate, au reușit să prindă animale sălbatice. Neavând arme de niciun fel, nu puteau să vâneze decât săpând capcane sau fugind după pradă prin munți până când animalele cădeau la pământ de extenuare.

Dmitri a devenit extrem de rezistent și putea să vâneze desculț prin munți iarna, întorcându-se uneori de la vânătoare după câteva zile în pădure, cu un elan tânăr pe umăr.

De cele mai multe ori, însă, nu aveau deloc carne, iar dieta lor a devenit tot mai monotonă. Animalele sălbatice le-au distrus grădina de morcovi.

În 1960, a nins în luna iunie și toate plantele pe care le cultivau în grădină au fost distruse. Familia a trebuit să mănânce încălțări din piele, coajă de copac și paie. Akulina a făcut mereu toate eforturile ca să își hrănească copiii și, în februarie 1961, a murit de foame.

Ceilalți membri ai familiei au fost salvați de un miracol, potrivit lui Lîcov. O singură sămânță de secară a rodit în grădina lor de mazăre. Au ridicat un gard în jurul plantei și au păzit-o noapte și zi ca să țină departe șoarecii și veverițele.

Bătrânul Lîcov a refuzat să creadă că omul a ajuns vreodată pe Lună, dar s-a adaptat ușor-ușor la ideea că există sateliți pe orbită. La începutul anilor '50, Lîcovii au văzut că „stelele au început să zboare repede pe cer”, iar Karp a conceput o teorie care să explice ce se întâmpla: „Oamenii au inventat ceva și trimit focuri care seamănă cu stelele.”

Cea mai tristă parte a poveștii bizare a Lîcovilor este declinul rapid al familiei odată ce au intrat în contact cu civilizația. În toamna anului 1981, trei dintre cei patru copii au murit.

Savin și Natalia au murit de insuficiență renală, probabil din cauza dietei foarte dure. Dmitri a murit de pneumonie, care probabil a început ca o infecție pe care a luat-o de la noii săi prieteni.

Când au vrut să îl transporte cu elicopterul la spital, Dmitri a refuzat, nevrând să își abandoneze familia sau religia pe care a practicat-o toată viața. „Nu avem voie”, a șoptit el chiar înainte de a muri. „Un om trăiește doar atât cât îi permite Dumnezeu.”

Karp și Agafia au rămas în pădure. Agafia a acceptat însă să facă un tur al țării, la invitația guvernului sovietic. Când s-a întors la tatăl ei, Agafia a spus „Este înfricoșător acolo. Nu poți să respiri. Sunt mașini peste tot. Nu este aer curat deloc. Fiecare mașină care trece pe lângă lasă așa de multe toxine în aer. Nu ai nicio opțiune decât să stai în casă.”

La peste 35 de ani de la moartea lui Karp, în 1988, Agafia continuă să trăiască singură în taigaua siberiană. Pe măsură ce a îmbătrânit - a împlinit 80 de ani anul acesta - a acceptat tot mai mult să fie ajutată.

În ultimul timp, cel care a ajutat-o cel mai mult a fost miliardarul rus Oleg Deripaska, care a plătit pentru construcția unei noi căsuțe pentru Agafia cu câțiva ani în urmă.

Acum, Agafia are un telefon prin satelit pe care îl folosește zilnic și voluntarii o vizitează des pentru a-i aduce provizii și ca să o ajute cu treburile de zi cu zi, în special în iernile grele.