Un mănunchi de scrisori de dragoste trimise marinarilor francezi acum mai bine de 260 de ani, care însă nu au mai ajuns niciodată la destinație și au rămas necitite timp de secole, a fost descoperit în arhivele navale britanice. Scrisorile dezvăluie detalii intime despre viața în cuplu și de familie în secolul al XVIII-lea, scrie The Guardian.

Când vasul francez de război Galatea a fost capturat de britanici în 1758 în timpul Războiului de Șapte Ani, când călătorea de la Bordeaux spre Quebec, echipajul navei a fost luat prizonier și scrisorile care nu au mai ajuns în mâinile marinarilor au fost confiscate și predate Amiralității Marinei Regale Britanice.

Acum, scrisorile au fost deschise și citite pentru prima dată, iar conținutul lor oferă un context istoric rar despre o anumită pătură a societăți din acele vremuri. „Aceste scrisori sunt despre experiențe universal umane, ele nu sunt unice Franței sau secolului al XVIII-lea”, a spus profesorul de istorie europeană Renaud Morieux de la Cambridge, care este și autorul principal al acestui studiu.

„Ele dezvăluie cum noi toți ne descurcăm cu marile provocări ale vieții. Când evenimente din afara controlului nostru, precum o pandemie sau un război, ne despart de cei pe care îi iubim, trebuie să ne dăm seama cum să rămânem în legătură și să păstrăm vie pasiunea”, a mai spus Morieux.

„Astăzi avem Zoom și WhatsApp. În secolul al XVIII-lea, oamenii aveau scrisori, dar ceea ce scriau pare foarte familiar.”

O parte din corespondență provine de la soțiile marinarilor care le trimiteau scrisori de dragoste soților lor, prin care le transmiteau că își doresc să îi revadă sau așteaptă să afle că partenerii lor se află în siguranță.

În jur de 59% din scrisori sunt semnate de femei, ceea ce ne oferă o imagine despre nivelul de alfabetizare în rândul mai multor clase ale societății și despre viața celor care trebuiau să ia decizii importante acasă cât timp soții lor navigau pe mare.

„Aș putea să petrec toată noaptea scriindu-ți... îți sunt veșnic fidela ta soție”, a scris Marie Dubosc. „Noapte bună, prieten drag. Este miezul nopții. Cred că a venit timpul să mă odihnesc.”

Scrisoarea îi era adresată lui Louis Chambrelan, soțul lui Marie și prim-locotenent al Galateei. El nu a primit scrisoarea și nu și-a mai văzut niciodată soția. Dubosc a murit în 1759, probabil înainte ca soțul ei să fie eliberat din captivitate. Chambrelan s-a întors în Franța și s-a recăsătorit în 1761.

„Aceste scrisori desființează noțiunea de modă veche că războiul este numai despre bărbați”, a spus Morieux pentru CNN. „În timp ce bărbații erau plecați, femeile administrau economiile casei și luau decizii economice și politice cruciale.”

Descoperirea scrisorilor în Arhivele Naționale din Marea Britanie a fost pentru Morieux „ca găsirea unui cufăr cu comori”. „Ele aproape că mă așteptau să le deschid. Fiind primul cititor al scrisorilor care nu mi-erau adresate mie a fost o experiență unică.”

Poșta franceză a încercat inițial să livreze scrisorile către echipajul vasului și le-a trimis în mai multe porturi, înainte de a afla că nava a fost capturată și vândută.

Cu toate că Franța avea nave de luptă impresionante, nu avea destui marinari cu experiență. De aceea, britanicii încercau să captureze cât mai mulți dintre ei. Forțele britanice au capturat și ținut ca prizonieri 64.373 de marinari francezi de-a lungul Războiului de Șapte Ani.

Unii prizonieri de război au murit de subnutriție sau de boală, dar mulți au fost mai apoi eliberați. Membrilor de familie le era foarte greu să ia legătura cu bărbații care au plecat la luptă și să afle dacă mai sunt în viață.

„Ele ne oferă o imagine a rezistenței societăților în vremuri de suferință și provocări”, a spus Morieux. „Scrisorile ne spun despre creativitatea oamenilor de a depăși provocările generate de distanță și absență: trebuiau să se bazeze pe alții, precum membri de familie, prieteni și vecini, ca să trimită și să primească informații.”

Morieux crede că oficialii britanici au deschis și citit două dintre scrisori ca să vadă dacă conțineau informații utile, dar când au văzut că ele conțin doar „treburi de familie”, întreg lotul a fost pus la păstrare.

Morieux a petrecut luni de zile citind scrisorile, care conțin o serie lungă de greșeli de ortografie, scris de mână înghesuit pe toată suprafața hârtiei și punctuație foarte mică.

Profesorul i-a identificat pe toți cei 181 de membri ai echipajului Galateei, ajungând la concluzia că aproximativ un sfert dintre ei au primit scrisori.

Una dintre poveștile pe care Morieux le-a descoperit citind mai multe scrisori l-a captivat în mod special. Acesta a găsit scrisori trimise de o mamă nerăbdătoare să afle ce face fiul ei, dar și pe cele trimise de logodnica lui prinsă la mijloc în dinamica tradițională a unei familii din trecut.

Mama a folosit un scrib ca să-i scrie fiului ei, tânărul marinar Nicolas Quesnel, pentru a i se plânge că îi scrie mai mult logodnicei lui decât ei.

„În prima zi a anului, i-ai scris logodnicei tale. Eu mă gândesc mai mult la tine decât tu te gândești la mine. În orice caz, îți urez un an nou fericit plin cu binecuvântările lui Dumnezeu. Eu cred că mă îndrept spre mormânt, am fost bolnavă de trei săptămâni. Oferă complimentele mele lui Varin, doar soția lui îmi oferă noutăți despre tine”, i-a scris Marguerite (61 de ani) fiului ei.

Logodnica lui Nicolas, Marianne, a susținut cerința soacrei sale într-o altă scrisoare pentru a evita situația jenantă în care Marguerite dădea vina pe Marianne pentru că fiul ei nu îi mai scria.

„Norul negru s-a risipit, o scrisoare pe care mama ta a primit-o de la tine a luminat atmosfera”, i-a scris Marianne logodnicului ei.

Marguerite, însă, s-a plâns din nou fiului ei: „În scrisorile tale nu îl menționezi niciodată pe tatăl tău. Asta mă doare mult. Data viitoare când o să îmi scrii, te rog să nu uiți de tatăl tău.” Marguerite se referea la tatăl vitreg al lui Nicolas, cu care ea s-a căsătorit după ce tatăl biologic al lui Quesnel a murit.

„Iată aici un fiu care evident nu îl recunoaște pe acest bărbat ca fiind tatăl lui”, a spus Morieux. „Dar, la acea vreme, dacă mama ta se recăsătorea, noul ei soț devenea automat tatăl tău. Fără să o spună în mod explicit, Marguerite îi aduce aminte fiului ei să respecte acest lucru. Acestea sunt tensiuni complexe de familie, dar foarte familiare.”

„Scrisorile ne povestesc despre vremuri uitate când noțiunea de privat și public nu erau complet separate, așa cum sunt astăzi: cineva putea să vorbească despre dragoste, și chiar să își exprime dorința pentru soțul ei într-o scrisoare dictată altcuiva sau care avea să fie citită de alții”, a explicat Morieux.

Un exemplu în acest sens este scrisoarea lui Anne Le Cerf către soțul ei, un ofițer de pe vas. „De-abia aștept să te posed”, a scris ea, ceea ce ar putea să însemne „să te îmbrățișez” sau „să facem dragoste”.

Morieux este acum interesat să descopere mai multe informații despre echipajul vasului și ce s-a întâmplat cu ei și să vadă dacă va mai putea găsi și scrisorile pe care marinarii le-au scris după ce au fost luați prizonieri.

„Este destul de rar pentru istorici să găsească documente care au fost scrise la persoana întâi de oameni aflați sub o anumită clasă socială – cel puțin, înainte de secolul al XX-lea, când tot mai mulți oameni au început să citească și să scrie”, a spus Morieux.

„Având acces la scrierile femeilor, în special ale soțiilor marinarilor, este excepțional. Asta ne permite să aflăm despre emoțiile lor, fricile, anxietatea, supărările, gelozia, precum și despre credința lor în Dumnezeu sau rolul cheie pe care l-au jucat în administrarea gospodăriei cât timp soțul, fiul sau fratele lor era absent.”