Telescopul spațial James Webb al NASA a reușit să facă noi fotografii ale Nebuloasei Inel, una dintre cele mai cunoscute nebuloase planetare, oferind noi detalii cu privire la felul în care mor stelele. În același timp, cercetătorii încep să creadă că în sistemul nebuloasei există și o a doua stea, care acționează și dă straturilor de gaz eliminat forma lor specifică.
Roger Wesson de la Universitatea Cardiff a vorbit despre această fază târzie a vieții unei stele și despre felul în care observațiile făcute de telescop i-au dat lui și colegilor lui informații importante legate de formarea și evoluția acestor aștri.
„În trecut, se credea despre nebuloasele planetare că sunt doar niște obiecte rotunde simple, în centru aflându-se o stea muribundă. Și-au primit denumirea de la înfățișarea neclară, care aducea aminte de planete, văzute prin telescoape mici.
În urmă cu câteva mii de ani, această stea era încă un gigant roșu care își elimina straturile exterioare. Ca un ultim adio, miezul încins se ionizează acum acest gaz eliminat și îi dă această culoare vibrantă.
Observațiile moderne arată, însă, că majoritatea nebuloase planetare au o complexitate extraordinară. Ne punem întrebarea – cum poate o stea sferică să creeze aceste structuri delicate și complicate non-sferice?”, a spus el.
„Nebuloasa inel este o țintă ideală pentru a dezvălui misterele acestor formații stelare. Este aproape de noi, la aproximativ 2.200 de ani lumină depărtare, și este foarte luminoasă, vizibilă prin binoclu într-o noapte senină de vară”, a mai adăugat el.
„Când am văzut prima oară imaginile am fost uimți de cantitata de detalii din ele. Inelul luminos care îi dă nebuloasei numele este compus din aproximativ 20.000 de pâlcuri dense de hidrogen gazos, fiecare dintre ele aproape la fel de masiv precum Pământul.
În interiorul intelului, este o bandă îngustă de emisii de molecule de hidrocarburi aromatice policiclice, unele pe care nu ne așteptam să le găsim aici
O revelație surprinzătoare este prezența a până la zece forme concentrice în interiorul halo-ului. Aceste arcuri par să se fi format la fiecare 280 de ani în timp ce steaua centrală elimina straturile sale externe de gaz. Pare să ne sugereze că există o stea-companion în sistem, care orbitează la fel de departe de steaua centrală precum Pluto de Soare.
Pe măsură ce steaua centrală își pierdea atmosfera, steaua companion a «sculptat» în straturile împinse de gaze și le-a dat această formă nemaivăzută. Niciun telescop de până acum nu avea capacitatea de a dezvălui acest efect”, a concluzionat cercetătorul.