În ultimele decenii, geologii au descoperit că multe dintre cele mai mari extincții în masă din istoria Pământului nu au fost provocate de asteroizi, așa cum s-ar fi așteptat, ci de erupții vulcanice uriașe care au eliberat cantități catastrofale de dioxid de carbon în atmosferă și în oceane. Au trecut peste 60 de milioane de ani de când viețuitoarele de pe Pământ s-au confruntat ultima dată cu un astfel de scenariu apocaliptic, dar oamenii riscă să împingă planeta pe o traiectorie ce ar putea depăși capacitatea de adaptare a celor mai multe forme complexe de viață. Cu toate că întreg procesul ar putea dura sute sau chiar mii de ani până ce se va transforma într-o nouă extincție în masă, destinația ar putea fi inevitabilă odată ce călătoria infernală a început.

Dacă ciclul carbonului în natură ajunge în punctul critic în care întreg sistemul este dat peste cap, planeta nu se va mai recupera decât în sute de mii sau chiar milioane de ani. Când limita cantității de carbon pe care biosfera o poate recicla este depășită, o simplă perioadă de încălzire globală se poate transforma într-o extincție în masă.

Extincțiile în masă nu sunt doar niște pandemii care ucid mai puțin de 1% dintr-o singură specie de primate, cum a fost Covid-19, sau ca o eră glaciară în care lumea pierde un sfert din vegetație și este acoperită parțial de gheață.

Nici măcar erupția unui supervulcan precum Yellowstone, care ar putea distruge agricultura modernă și civilizația industrială, nu ar avea un efect destul de puternic asupra biodiversității globale pentru a declanșa o extincție în masă.

În ciuda faptului că Pământul este o planetă foarte rezistentă, o dată la 50-100 de milioane de ani, ceva cu adevărat devastator are loc. Marile extincții în masă au loc atunci când condițiile la suprafața planetei sunt atât de neprielnice pretutindeni încât ele depășesc capacitatea de adaptare a aproape tuturor formelor complexe de viață.

Acest gen de catastrofe, care extermină cel puțin 75% din toate speciile care trăiesc în acea perioadă, au avut loc doar de cinci ori în evoluția vieții pe Pământ. Cea mai recentă a fost extincția Cretacic-Paleogen (K-Pg) de acum 66 de milioane de ani care a dus la dispariția dinozaurilor.

În comparație cu marile extincții, efectele negative asupra biodiversității planetei produse de activitatea umană sunt mult mai mici. Dacă trendul continuă, însă, o extincție în masă minoră s-ar putea transforma în a șasea mare extincție și ar putea avea loc chiar în mai puțin de trei secole de acum. În cel mai bun caz, vor mai trece 10.000 de ani sau mai mult până când viața pe Pământ va ajunge din nou într-un punct critic.

Cu 300 de milioane de ani în urmă, planeta a pierdut controlul asupra ciclului carbonului în natură în repetate rânduri și a trecut printr-o perioadă de 90 de milioane de ani de extincții în masă consecutive, inclusiv două dintre cele mai mari catastrofe din toate timpurile – ambele provocate de eliberarea unor cantități enorme de CO2 în atmosferă.

Într-unul dintre cazuri – extincția Permian-Triasic, zisă și „Moartea cea Mare” – Pământul a fost aproape de punctul în care nu și-ar mai fi putut reveni niciodată. A fost o perioadă descrisă de paleontologul Paul Wignall drept „un climat infernal fără egal”.

La finalul perioadei Permian, cu 252 de milioane de ani în urmă, atât de multă lavă a erupt în Siberia încât ar fi putut acoperi toate cele 48 de teritorii din Statele Unite continentale cu un strat de lavă cu o grosime de 1 kilometru, potrivit The Guardian.

Ritmul cu care oamenii eliberează dioxid de carbon în oceane și atmosferă în prezent depășește cu mult capacitatea planetei noastre de a limita proporțiile dezastrului. Ne aflăm acum în etapele inițiale ale unei defecțiuni de sistem catastrofale. Dacă vom păstra acest ritm, am putea descoperi pe pielea noastră ce înseamnă cu adevărat o extincție în masă majoră.