Din 2022, Asiia Nesoeva, o jurnalistă din Tatarstan, colecționează ultimele mesaje pe care soldații ruși le-au trimis celor dragi înainte de a muri în războiul din Ucraina. Printre aceștia se numără prieteni de familie și cunoscuți. Rudele celor decedați și-au dat acordul publicației Kholod pentru ca aceste texte să fie date publicității, văzând în asta o modalitate de păstrare a memoriilor celor dragi.

„Iubita mea, tocmai am ieșit din spital și au avut loc schimbări în unitate. Ordinul comandantului: nu mai există bolnavi, șchiopi, răniți. Băieții chiar se tem să menționeze problemele de sănătate, sunt transferați imediat la Harkov, în prima linie a frontului. Colegul meu din al doilea pluton avea o rană supurândă la picior, nu au vrut să-l lase să plece, a insistat. A scris un raport, a stat cinci zile în spital, i-au dat antibiotice. Când s-a întors, l-au băgat în groapă. Cred că toți cei de aici au înnebunit, nu a mai rămas nimic uman în ei. Să vedem ce se întâmplă cu mine, mă dor și picioarele. Spune-i Mașei că te iubesc foarte mult.”

Guzel, soția decedatului: „În ultimii trei ani, își vopsea constant părul în diferite culori vii: verde, albastru, chiar galben. Mergea la biserică în fiecare săptămână, duminica, și am început să mergem și noi împreună cu el. A fost mobilizat la război, a încercat să nu meargă, dar a fost amenințat cu închisoarea. A murit la un an după ce a fost trimis pe front. Fiica mea are patru ani, încă așteaptă ca tatăl ei să se întoarcă acasă, iar eu nici măcar nu știu cum să-i spun”.

„Suntem în zona Glubokoie. Murim aici, în tranșee, fără apă și mâncare. Mâncarea ar trebui să fie adusă de șoferii de camioane, dar aceștia refuză prostește să meargă, deoarece dronele Ukropi ne atacă zi și noapte. Mâncarea și apa nu ajung la noi, iar șoferii de camion mor acolo cu zecile. Timp de douăsprezece zile în gaura asta săpată în pământ, ai noștri ne-au aruncat cu drona o pâine și o bucată de untură împuțită – totul pentru patru oameni. Când vom mai primi mâncare data viitoare, nu știm. Cel mai greu e fără apă. Am pus o găleată de zinc pentru a colecta apa de ploaie. Cred că peste câteva zile voi începe să am halucinații de sete, sau poate că a început deja. Cred că voi ieși din tranșee pentru a întâlni o moarte rapidă, pentru că nu mai pot continua așa. Iartă-mă mamă„.

Daria, soția decedatului: „A fost un bărbat adevărat. Își lua angajamente, le îndeplinea, își dădea seama de consecințele acțiunilor sale. Nu căuta scuze, nu își transfera responsabilitățile asupra altora. A lucrat ca mecanic auto, a fost unul dintre cei mai responsabili angajați. Purta întotdeauna haine albastre - obișnuiam să glumim despre el că era întotdeauna albastru”.

„Soră, mulțumesc pentru felicitări. Nu sunt acasă, sunt în această operațiune militară special nenorocită. Am discutat înainte de asta cu familia mea că pot face față, deoarece am cinci copii. Da, mă descurc, mă descurc. Dar când vine seara, simt că nu mai pot. A trecut o zi. Nu cred că m-am mai simțit atât de rău până acum, în afară de înmormântarea părinților mei. E foarte greu. Nici măcar nu am cu cine să vorbesc. Mâine plecăm într-o misiune de luptă”.

Liliana, o verișoară a defunctului: „Colegii spuneau despre el că este distrat, lipsit de sentimente, trăiește în capul lui. Dar în familie ne amintim de el ca de un bun prieten și o persoană înțelegătoare. Avea un câine, Malva, pe care l-a luat de pe stradă. Malva încă îl așteaptă la ușă, chiar doarme pe preș. A plecat la război la mobilizarea din 2022: poliția a venit la el acasă la cinci dimineața, i-a pus cătușele și l-a dus la biroul de înrolare militară. Nu a venit niciodată în permisie.„

„Avem poziția noastră, iar la 600 de metri distanță este o poziția a lor. În mare parte, acum este o luptă pozițională. Din când în când facem schimb de focuri cu ei. Artileria și mortierele noastre trag în pozițiile lor, iar cei din tranșeele lor trag în noi. Principalul lucru este să ai o gaură adâncă săpată în pământ și să te ascunzi rapid imediat ce auzi sunetul unui obuz tras. În această dimineață, ucrainenii au ridicat două drone kamikaze asupra noastră. Una a lovit adăpostul, iar a doua a fost purtată de vânt în spatele nostru. În seara asta voi merge să o caut. Dacă o găsesc, comandantul companiei promite să îmi dea cinci zile de permisie. Mă gândesc că, dacă o găsesc, o pot căra armată, sau trebuie să fie cumva deconectată de la sursa de alimentare? Băieții spun că sunt un prost și că în loc de concediu s-ar putea să-l întâlnesc pe apostolul Petru. Mă doare-n cot, tot o găsesc și plec în vacanță, chiar dacă e al naibii de înfiorător. O voi găsi și voi pleca în vacanță și nu mă voi întoarce în Ucraina!

Anatoli, fratele decedatului: „Îl puteai vedea socializând cu toată lumea, se descurca. Găsea un limbaj comun cu toată lumea, știa întotdeauna ce face fiecare, vorbea mereu tare și repede, trecând de la un subiect la altul, incapabil să țină pasul cu gândurile sale. În companie era cel mai bun la prăjit kebab-uri și la făcut focuri de tabără. A plecat voluntar la război în vara anului 2022, pentru că familia lui avea nevoie de bani, iar în sat existau doar două posibilități – să omori pe cineva sau să mergi la război.„

„Mamă, nu-i suna pe comandanți și nu le căuta numerele de telefon. Vreau să mă întorc acasă. Dacă nu, poate ne vom întâlni într-o zi. Mulțumesc pentru tot. Să nu fi niciodată abătută mamă, îmi pare rău.„

Elena, mama decedatului: „Nu a arătat niciodată emoții, a ținut totul pentru el. Întotdeauna se străduia să obțină cel mai bun rezultat, chiar și în copilărie, în competițiile de lupte libere viza doar primul loc, chiar și al doilea era considerat o înfrângere. Mobilizarea din octombrie 2022 a fost o tragedie pentru noi toți. Încă de la început a refuzat să meargă în misiuni, nu a vrut niciodată să lupte, așa că colegii săi l-au bătut”.

„Ni s-au dat patru microbuze, dar niciunul nu ne ajută. Comandanții nu răspund la apelurile repetate de a aduce muniție, măcar până la jumătatea drumului. Și în loc să le folosească în scopul propus, lucrătorii de la logistică le călăresc până în oraș. Situația din batalionul Ulianovsk este și mai gravă, nici un vehicul din cele 8 camioane UAZ nu a ajuns la ei, procuratura investighează situația de acolo. Orice indignare formulată în mod deschis este considerat refuz și ești transferat la Harkov, unde este o mizerie totală”.

Elena, soția decedatului: „A fost sufletul meu pereche. În copilărie am mers la școala de muzică și am cântat la acordeon, visam să devenim muzicieni, să cântăm într-o orchestră și să facem conservatorul. Părinții mei nu mi-au permis acest lucru. A învățat să fie mecanic. Visa să aibă copii, dar nu avea suficienți bani pentru asta, așa că s-a oferit voluntar pe front în vara lui 2023. Părinții săi, în special tatăl său, se simt vinovați că nu l-au lăsat să devină muzician”.

„Prietenul meu, un muncitor contractual din Krasnouralsk, a fost aruncat în aer de o grenadă. A rămas fără picioare. Ne-am retras și nu-mi voi ierta niciodată că l-am lăsat în urmă. S-a târât până la noi timp de șase zile și s-a târât, dar o altă dronă l-a reperat și l-a ucis. Sper ca Dumnezeu să mă ierte că mi-am abandonat prietenul.”

Zilia, soția decedatului: „Cânta la chitară, fuma mult, spunea povești cu atâta interes încât era imposibil să nu-l asculți. Scria cântece, era îndemânatic, putea repara orice de pe planetă. A încercat să mă cucerească încă din liceu. A plecat pe front la mobilizare: a fost încorporat chiar dacă eu eram însărcinată. S-a născut o fetiță care nu își va vedea niciodată tatăl.”

„Nu-ți face griji, draga mea, totul va fi bine.”

Soția defunctului Razil: „Obișnuia să ne ofere flori mie și fiicei mele în fiecare vineri. După mobilizare, nu a scris niciodată despre probleme - familia a primit doar mesaje bune și fotografii cu un zâmbet. Împreună cu copilul colecționa piese de Lego: înainte de mobilizare au început să colecționeze „Hogwarts”, dar nu au reușit să termine. Fiica mea refuză să colecționeze jocul, în continuare, fără tatăl ei”.

„La mulți ani de Ziua Copilului, te rog să le transmiți fetelor din partea mea, Alina.”

Alina, soția decedatului: „A avut o copilărie săracă și dificilă, așa că a promis că fetele noastre nu vor avea niciodată nevoie de nimic. A lucrat ca antrenor la o școală de sport, dar salariul său nu era suficient pentru doi copii, așa că a plecat pe front la sfârșitul anului 2022. A murit un an și trei luni mai târziu. Mă învinovățesc pentru că nu l-am convins să renunțe”.

„Aici luptele sunt constante ne petrecem literalmente câteva ore aici, luăm o pauză și apoi ne întoarcem la luptă. Ca să fiu sincer, nu mai știu care dintre camarazii mei sunt în viață din compania mea. Avem bătălii zilnice de 200- 300 de persoane, apoi suntem forțați să ne retragem într-un tranșeu distrus și îndepărtat unde nu ai certitudinea că ești în siguranță.

Există deja un munte de cadavre înalt de doi metri lângă adăpost. Aștept ca săptămâna asta să se termine mai repede și să fim mutați, pentru că sunt ud până la os și acoperit de noroi. Sper să trăiesc până la mutare. Seara sunt -5 grade și încep să-mi înghețe picioarele și mâinile. În plus, nu am niciun fel de comunicare cu lumea exterioară, nu știu când va ajunge acest mesaj la mama mea, nu pot nici măcar să vorbesc la telefon. Ceea ce mă enervează cel mai mult este faptul că, atunci când raportăm astfel de probleme personalului de comandă, acesta se preface că face ceva în acest sens. Cu toate acestea, după astfel de conversații, vin la noi întăriri de la brigăzile mobile dar, de fapt, situația nu se schimbă prea mult, pentru că mai mulți oameni mor și asta e tot.”

Tatăl decedatului, Airat: „Era inginer. A fost mobilizat la război. Inițial i s-a promis că va fi repartizat în trupele de geniu, dar în cele din urmă a ajuns în infanterie. A plecat în permisie de două ori, a petrecut acest timp cu copiii și soția, nu vorbea despre război, încerca să se distragă cât mai mult posibil. A murit la un an după ce a fost trimis pe front. Îi plăcea să joace fotbal cu prietenii săi în curte și își construia singur poarta din panouri. Era considerat cel mai bun portar. Acum fiul său stă în această poartă”.

„Cred că nimeni nu are nevoie de mine. Suntem aruncați în contraatacuri, iar în urma acestor acțiuni sunt aruncate cadavrele, da, exact aruncate, pentru că, așa cum spune proverbul „nu ai cadavru, nu ai probleme”, iar statisticile pentru Statul Major General devin mai bune. Nu am pe nimeni aici. Vă rog să-mi răspundeți ce mai faceți.”

Svetlana, prietena victimei: „A ajuns pe front prin colonia penală, unde a fost încarcerat în temeiul articolului 228. A plecat de bunăvoie: dorea să iasă mai devreme pentru a se întoarce la familia sa și a promis că după eliberare va câștiga bani doar prin mijloace legale. A murit la două luni după ce a plecat pe front. Îmi plăcea să cultiv flori de interior, colecționam cactuși mici în ghivece, dar îi era rușine de acest hobby. Încă îmi reproșez că nu l-am convins să renunțe la război.”