Cuvântul vine de la un verb de origine ţigănescă, din care avem în română, de foarte multă vreme, verbul "a mardi", adică "a bate". E atestat deja din anii 40 de lingvişti serioşi, printre care şi Iorgu Iordan. Dar mai vechi decât verbul, e substantivul care desemnează acţiunea, "mardeală", care a intrat în română pe la jumătatea secolului al XIX-lea.

Bătăuşul are fireşte, tot felul de nume: mardeiaș, marditor, mardoi. Cu diverse sufixe adică. Primul, „mardeiaş”, folosit de Elena Udrea, este și cel mai vechi. E atestat în română încă din perioada interbelică. În timp ce „mardoi” este în plină afirmare.

„Mardoi”, „a dat mardoiala” sau „smardoiala”, cu un „s” iniţial foarte expresiv. Şi „smardoi” nu mai înseamnă doar bătăuş, ci şi unul cu pretenţii de autoritate, gata să te ia la bataie. De aici expresia, tot argotică, „a o da în smardoială”, adică a fi arogant.