Vladimir Putin a vorbit de mai multe ori despre folosirea armelor nucleare de când Rusia a invadat Ucraina, însă atenția și îngrijorarea cu care presa a tratat subiectul la începutul războiului par să se fi disipat în cei peste doi ani de conflict. A crede că Putin nu ia în serios posibilitatea de a folosi arme nucleare este o presupunere periculoasă, scrie The Conversation.

Putin a lansat recent cea mai puternică amenințare spunând că Rusia ar putea folosi armele nucleare împotriva oricărei țări care o va ataca, chiar și cu arme convenționale.

Afirmația pare a fi o formă de influențare a dezbaterii ce are loc în cadrul Națiunilor Unite, acolo unde președintele ucrainean Volodimir Zelenski încearcă să își convingă aliații occidentali să îi permită Kievului să folosească armele pe care i le-a pus la dispoziție împotriva unor ținte aflate adânc pe teritoriul Rusiei.

Aceasta a fost o „linie roșie” pe care până acum aliații Ucrainei nu au fost dispuși să o încalce. Lucrurile s-ar putea schimba, însă, iar reacția Moscovei a fost să aducă din nou aminte că ar putea răspunde cu un atac nuclear.

Pentru cei interesați de studiul propagandei, amenințările lui Putin par să se fi transformat din ceea ce academicianul Dan Hallin numea „sfera legitimei controverse”, unde credibilitatea unei afirmații era dezbătută de urgență de jurnaliști, politicieni și academicieni, în „sfera consensului”, unde toată lumea s-a pus de acord asupra înțelesului mesajului, potrivit lui Colin Alexander, lector al Universității Nottingham Trent din Marea Britanie.

Cei mai mulți adulți sunt conștienți de consecințele folosirii armelor nucleare și de puterea lor uriașă, dar anihilarea globală este un subiect prea copleșitor de abordat, mai mult decât în trecere. Astfel, tindem să ne concentrăm pe versiuni mai puțin drastice ale viitorului.

Din când în când, liderul unui stat nuclear este întrebat de jurnaliști sau alți politicieni dacă sunt pregătiți să apese butonul nuclear. Ei mereu spun „da”, iar răspunsul primește aplauze entuziaste din partea publicului.

Acest răspuns – aplaudarea disponibilității unui singur politician de a declanșa sfârșitul lumii – este probabil cea mai bună dovadă a dualității pericolului izbucnirii unui război nuclear.

În loc ca răspunsul să fie perceput ca un semn îngrijorător că un maniac a reușit cumva să ajungă în cea mai înaltă poziție de conducere și că ar trebui înlăturat de la putere cât mai repede, votanții consideră că răspunsul său denotă tăria de caracter de care are nevoie un lider.

Din punct de vedere psihologic, s-ar putea spune că aplauzele reprezintă de fapt un val de ușurare că această auto-amăgire în masă poate continua.

În timpul Războiului Rece, propaganda oficială punea mare accent pe pericolul și capacitatea lansării unui atac nuclear.

Publicul era bombardat cu știri, filme și studii care puneau pericolul unui atac nuclear mai sus decât orice altă frică în mintea oamenilor. La 30 de ani după încheierea Războiului Rece, însă, accentul în „propaganda fricii” cade acum pe alte pericole, precum extremism, pandemii și imigranți.

În contextul istoriei fricii legate de apocalipsa nucleară, este clar că liderii politici nu se pot baza doar pe cuvinte pentru a fi luați în serios. Ei au nevoie de un mediu de propagandă pe care să se sprijine, precum atmosfera creată la apogeul Războiului Rece.

Întrebările legate de cum să înțelegem amenințările cu atacuri nucleare ale lui Putin ar trebui poziționate în capul unei lungi liste de lideri mondiali care au încercat să convingă publicul larg de cât de pregătiți sunt să comită un genocid nuclear.

Richard Nixon, spre exemplu, folosea așa-numitele tactici ale „nebunului” când încerca să îi convingă pe oameni de cât de pregătit este să apese butonul nuclear.

Cele mai recente descrieri ale lui Putin, Kim Jong Un și alți lideri autoritari, care au fost prezentați ca fiind „nebuni” de tabloidele occidentale, ar putea chiar să îi ajute pentru că reduc importanța faptului că armatele lor sunt inferioare celor ale aliaților NATO.

Totuși, discuțiile pe tema propagandei nu cresc sau scad pericolul real al armelor nucleare. Unii politicieni, jurnaliști și comentatori publici sunt afectați de prejudecățile de confirmare și au senzația că dacă războiul nuclear nu a avut loc în timpul Războiului Rece, asta înseamnă că sunt șanse mici să se întâmple acum.

Dar acest lucru nu poate fi garantat. Se poate ca aceste concluzii să se bazeze în mod eronat pe intensitatea mediului de propagandă și nu pe pericolul real în care ne aflăm.

În acest sens, trebuie avut în vedere că nu este imposibil nici măcar pentru o minte sănătoasă să decidă să apese butonul nuclear.

Președintele american Harry S. Truman a „apăsat butonul” în 1945, după ce i s-au adus rapoarte detaliate despre efectele devastatoare pe care decizia sa le-a provocat la Hiroshima. Apoi, a apăsat din nou butonul ca să distrugă și Nagasaki.