Când s-a născut, a plouat cu stele, “așa cum plouă cu apă”. Prima sa „operă literară” o scrie în școala primară, înamorat de fata unui coșar. Recidivează curând, de data aceasta muză fiindu-i o actriță unguroaică. În război, arestat de austrieci, fuge de sub escortă. Cel mai mare regret al său? Că n-a putut absolvi Medicina. Era credincios, dar și superstițios, și credea cu obstinație în noroc. Și-a dorit o călătorie în jurul Pământului și să stea barem două luni în Rusia sovietică. Despre toate acestea și altele, într-un amplu interviu acordat de Liviu Rebreanu ziarului Rampa, la 2 ianuarie 1933. Lectură plăcută!

Acest articol apare, în cadrul campaniei Interviurile secolului XX, grație arhivei digitale Ziarele Arcanum, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.

Nu s-ar putea spune că înfățișarea domnului Liviu Rebreanu nu e frapantă. Când îl vezi venind din depărtare — înalt, spătos, cu pălăria cu boruri mari, cu mersu-i elastic de picador când își face intrarea în arenă - ești îndrituit să crezi că domnul Rebreanu este cel puțin guvernator al Bucureștilor.

Simplă greșeală de optică. Văzându-l mai de aproape, suferi o groaznică deziluzie. De vină sunt numai ochii blânzi, aproape copilărești, care joacă o farsă “fizionomiei” celui mai de seamă prozator al nostru.

Când, extrem de politicos, domnul Rebreanu îți răspunde salutului intimidându-te oarecum cu politețea sa excesivă, coafura-i linsă îi dă aspectul unei femei care s-a spălat pe cap.

Când vorbești cu acela care a scris atât de minunat povestea lui Ion al Glanetașului, te surprinde și te încântă, în același timp, simplitatea neafectată a atitudinii sale. Totuși, dacă ești oleacă de psiholog, simți imediat căldura interioară care îl însuflețește.

Pe mine unul, întâlnirea cu domnul Rebreanu mă influențează îndeosebi, poate în sens negativ, și anume are darul să-mi potolească avânturile și să mă facă “s-o iau mai încet”. Cum oare, în pofida vieții sale extrem de zbuciumate, figura aceluia care a scris, totuși, „Răscoala“ a rămas revoltător de senină?

Iată un om despre care s-ar putea spune că e fericit. Acasă, la domnia sa, toate merg ca pe roate: soție ideală pentru un scriitor - fosta actriță Fanny Rebreanu a renunțat la scenă pentru liniștea căminului — niște boboci de fată și ginere - doamna Puia Rebreanu Vasilescu și domnul sublocotenent Radu Vasilescu.

Casă spațioasă și confortabilă pe o stradă liniștită - Pietății - numai îmbietoare la muncă.

Destăinuirile pe cari mi le-a făcut domnul Rebreanu arată cu prisosință caracterul său loial și firea sa deschisă:

Rampa: Sunteți mulțumit de viață? Vreau să spun, visurile tinereții vi s-au realizat?

Liviu Rebreanu: Întrebarea dumitale mi se pare prea elastică. Visurile tinereții sunt întotdeauna vagi și nehotărâte. În fond, tinerețea nu visează decât să-și trăiască viața și să realizeze ceva ideal și totdeauna ceva vaporos, ceva care nu are consistență.

Dacă ai întreba un tânăr care îi este idealul, nu ți-ar putea preciza, deși poate ar fi gata să-și dea viața pentru el. Evident că mi-am realizat visul tinereții mele. Trecând peste toate vicisitudinile vieții, am ajuns să scriu și în scrisul meu să realizez ceva. În materie de literatură și artă, idealul e atât de îndepărtat încât e imposibil să-l realizezi complet.

Câte greutăți, câte decepții! Dacă ar ști omul câte dificultăți și câte piedici îl așteaptă în viață, poate că ar renunța să mai aibă un ideal.

— Vă considerați om norocos?

O, da! Eu cred că am noroc și cu toate greutățile pe care le-am avut de întâmpinat. Mă obstinez să cred că am noroc. Cred că norocul este baza vieții. Fără de noroc nu reușești nimic. Dramul de noroc de care vorbește înțelepciunea populară este o realitate. Fără noroc, orice sforțare e condamnată la neputință și orice talent nu-și poate da roadele dacă nu-i favorizat de împrejurări.

— Cine v-a ajutat în viață?

— Ajutor în viață poate sa îți dea cineva la începutul carierei, atunci când dibuiești, când îți cauți calea. Mai târziu, ajutorul e factic. Cum m-ar putea ajuta acum cineva să scriu, de exemplu?

La început, într-adevăr, ai nevoie de ajutor, pentru ca să te poți face ascultat și când tot felul de piedici îți stau în cale. Ai nevoie ca să fii ajutat să ți se deschidă o ușă, pentru ca pe urmă să poți fi luat în considerație. În acest sens trebuie să recunosc că am fost ajutat de domnul profesor Mihail Dragomirescu, care m-a ascultat, mi-a dat îndrumare și chiar ajutoare bănești. Mai târziu, când începi să contezi oarecum, nu mai poate fi vorba de ajutor, ci de servicii reciproce.

— În familia dumneavoastră au mai fost scriitori? În privința fizicului și a caracterului cu cine semănați?

— Tata făcea un fel de literatură populară, aduna povești, strigăte, chiuituri din Ardeal. […] N-a făcut literatură de ficțiune, de fantezie, de creație. Mama a fost o gospodină pricepută. Dacă în ce privește fizicul seamăn cu mama, regret câteodată că am moștenit firea blajină a tatălui meu. Mama, îți închipui că-i bătrână, trăiește la Aiud.

— Cum a încolțit scriitorul? Când ați simțit pentru prima oară nevoia de a așterne pe hârtie vreun gând?

— Scriu de când mă știu, dar prima „operă literară” am comis-o când urmam clasa a III-a a liceului nemțesc din Bistrița. Eram înamorat de fata unui coșar, și ea elevă la liceu, și urmarea amorului meu înfocat a fost că într-o vacanță i-am făcut o elegie. De atunci m-am lăsat de poezie. Tot literatură nepublicată au fost sumedenie de piese de teatru pe care le compuneam fiind tot elev la liceu, inspirat fiind de trupele de teatru care veneau la Bistrița și la ale căror spectacole intram prin contrabandă. Mi-amintesc că am văzut un vodevil unguresc și imediat am făcut și eu unul în românește. Probabil că tot amorul pe care-l nutream de astă dată pentru actriță a fost un stimulent. Pe la 22 de ani am început să public în Luceafărul.

— Care este cea mai frumoasă epocă din viața dumneavoastră?

— Copilăria, epoca până la vârstă de zece ani, pentru că în acest răstimp am dus-o tot în jucărie și le vedeam toate în trandafiriu. Poate această epocă mi-a infiltrat optimismul meu ridicol, care mă face să văd numai oameni buni în jurul meu.

— Vă recunoașteți defectele?

— Îmi recunosc mai mult defecte decât calități. Îmi permit însă să nu ți le spun pe toate, nu de alta, dar ca să nu mă dau de gol. Garantat că un prim defect e optimismul meu incorigibil. Totuși, nu mi-e rușine de defectele mele și nici nu le regret. Nu cred să existe om fără defecte.

— Aveți vreun mare regret în viață?

— Regrete pot să am multe și, ca să ți le spun, ar trebui să mă gândesc mai mult. Așa, între altele, regret că nu m-am făcut medic. Mi-a fost foarte dragă medicina și n-am urmat-o numai din lipsa mijloacelor financiare. Dacă aș avea un mare regret, n-aș mai fi mulțumit de viață!

— Aveți vreun Violon d’Ingres?

— Aș fi vrut să cânt bine din armonică. Am o armonică, dar n-am avut timp să devin un virtuos al ei.

— Sunteți gospodar?

— Sunt. Îmi place să am casă ca oamenii, să am biblioteca mea. Nu sunt fire de boem, deși îți mărturisesc sincer că viața nu mă sperie. Pot să am astăzi mult, mâine mă mulțumesc cu puțin. Cred că dacă n-aș avea ce să mănânc, și aceasta mi s-a întâmplat destul de des, faptul nu m-ar împiedica să judec lumea la fel.

— Ce părere aveți despre căsătorie? Credeți că un scriitor trebuie să se însoare?

— N-aș putea să stabilesc o regulă generală. Totul depinde de soție. În general, o femeie este absolut necesară scriitorului, chiar dacă n-ar face de cât să-i organizeze viața. Scriitorul și artistul se interesează puțin de mecanismul rigid al vieții, astfel că are nevoie de o tovarășe care să-i împlinească această lipsă.

Femeia să-i fie însă de ajutor și nu piedică, fiindcă o nevastă de artist sau scriitor care vrea să-și trăiască viața ei, nu mai poate fi o soție ideală. Soția unui scriitor trebuie să fie o martiră, o sacrificată, ca să fie folositoare tovarășului ei.

— Sunteți bogat?

— Stau în casă cu chirie. Am patru pogoane cu vie la Valea Mare, lângă Pitești. Desigur că biblioteca pe care o vezi valorează ceva.

— Când vă simțiți mai mulțumit în viață, când simțiți o mai deplină mulțumire sufletească?

— Când stau la birou și scriu, aceasta-i marea mea bucurie, bineînțeles, dacă pot face lucrul acesta fără să am grijă de piața de mâine, fiindcă în zilele când grija traiului se accentuează, nu poți sta la birou și să compui.

— Cum scrieți? Mă interesează atât din punctul de vedere al creației propriu-zise, cât și al faptului material, brut?

— Foarte greu de răspuns precis la întrebarea dumitale. Totuși, să încerc. Mai întâi de toate trebuie să am liniște completă, și fiindcă n-o găsesc decât noaptea, scriu noaptea, ca să pot trăi realmente cu personajele mele pe care vreau să le evoc. Dorința de cât mai multă liniște mă face să scriu în diverse locuri. Înainte de a avea via, scriam unde mi se punea la dispoziție o cameră sau un apartament, în care stăteam complet izolat, pentru a face opera aceasta de incubație și creație literară.

Iau loc la birou între orele 9 și 10 seara, în fața unei pagini albe. Scriu până la 6-7 dimineața, Îți închipui că trebuie să fii foarte rezistent ca să poți face aceasta multe nopți de-a rândul. În București fac mai mult opera de transcriere, care pentru mine e mai dificilă decât cea de creație. Ca să pot rezista atâtor nopți albe, mă întrețin cu cafele și țigări. Aceasta nu înseamnă că dacă iau loc la birou scriu neapărat. De multe ori nu izbutesc decât să înșir câteva rânduri și recitindu-le în zori, să mă văd nevoit de a le arunca la coș. În medie, într-o noapte, scriu cam patru, cinci pagini.

— Scrieți greu?

— Scriu destul de greu. Opera de transcriere e mult mai grea pentru mine. La început, în focul scrierii, e ca să zic așa acel foc sacru care te mână, pe urmă intervine răceala criticului, acea operă de ajustare care e cea mai grea. În orice caz, față de mulți dintre colegii mei, scriu greu și îți mărturisesc că greutatea provine și dintr-o încăpățânare: țin să nu ocolesc adevărul, expresia sau situația, țin neapărat să descriu ce gândesc. Asta mă face să am dificultăți.

— Cui citiți manuscrisul?

— Nu-l citesc nimănui. Nevastă-mea mi-l citește deseori pe furiș. Dar de cele mai multe ori, aproape în majoritatea cazurilor, primul care îmi citește manuscrisul este culegătorul tipograf.

— Dintre toate scrierile dumneavoastră pe care o preferați?

— În principiu, prefer pe cea din urmă. După preferințele mele intime însă, „Adam și Eva”, deși nu a fost îndeajuns de apreciată de unii critici. Poate că n-am avut talent să realizez ce-am vrut. Dar în lucrarea aceasta am pus o parte din sufletul meu.

— Care este cel mai impresionant moment din viața dumneavoastră?

— Nu este așa de ușor să răspunzi la această întrebare. În viața unui om, care n-a trăit numai zile tihnite, e foarte greu de spus ce l-a impresionat mai mult. Poate că cel mai impresionant moment pe care l-am trăit a fost în timpul războiului, când, arestat de austrieci, am fugit de sub escortă.

Să caut să-ți redau forțele, care și astăzi mai au darul să mă zguduie. Mă aflam în Bucureștii sub ocupație, plecat cu mult timp înainte de intrarea noastră în acțiune, din Ardeal. Pentru ocupanți nu aveam o situație militară prea lămurită, mai ales că fusesem ofițer în armata austriacă.

Locuiam pe vremea aceia pe strada Primăverii. Atrăgându-se, probabil de către un prieten binevoitor, atenția autorităților ocupante asupra situației mele, mă pomenesc într-o zi cu un plutonier austriac, că mă invită să-l urmez, pentru a-mi lămuri situația. Purtat prin diverse birouri, instalate în diverse cartiere, ajung la un fel de birou de recrutare, condus de austrieci, pe strada Izvor. Aci sunt considerat ca nesupus la mobilizare și, însoțit de un alt plutonier, sunt dus la alt birou, cam peste drum de biserica Sf. Niculae Șelari. În zadar argumentam eu că sunt venit în România de mulți ani și că, intrând țara în război, nu mă puteam prezenta pentru a fi mobilizat. Nu eram singurul în situația aceasta. Auzisem - nu știu dacă era adevărat - în momentul acela însă am crezut — că urma să fim împușcați. Îți închipui starea mea sufletească. La un moment dat, sentinela având treabă, mi-a spus să îl aștept într-o cameră goală, care dădea într-un vestibul. Ca leul în cușcă, mă zbăteam de colo până colo. Aș fi făcut orice ca să mă văd liber. Ies în vestibul și văd că nu-i nimeni. În fața mea o scară. Iau o hotărâre supremă. Ce-o fi să fie, mi-am spus, și o iau în goană pe scară. Ajuns în stradă o bună bucată de vreme am fugit. Parcă văd și acum am înaintea ochilor niște firme albe cu inscripția: „Dentist”. Ajuns în dreptul spitalului Colțea, dându-mi seama că fuga mea ar putea fi suspectă, am luat-o agale, cu mâinile la spate, ca omul fără nici o grijă. M-am furișat prin străzile din spatele clădirii Sf. Gheorghe și am nimerit la editorul meu, domnul Steinberg. Domnul Steinberg a avut amabilitatea să-l trimită pe un funcționar al său, Lazăr, astăzi mort, să-i spună neveste-mi unde mă aflu. Ajungând la mine acasă, bietul Lazăr s-a văzut înconjurat de-o patrulă și arestat. Totuși, cu toate insistențele șefului patrulei, Lazăr a refuzat să spună unde mă aflu.

La librăria Steinberg am stat până s-a întunecat, când, furișându-mă mai mult printre ziduri, cu pălăria vârâtă peste ochi, am ieșit în B-dul Colței și de acolo în Calea Griviței, la locuința lui Sorbul, cumnatul meu. Aci nu locuia decât soacră-mea, ceilalți fiind în Moldova. În acest loc nu puteam sta prea mult, căci mă temeam să nu fiu căutat pe la rude și, deci, și aici. De aceea am plecat la doamna Irina Savu, pe la sfârșitul Căii Moșilor, spre Obor. Ca omul care se știe urmărit, orice neamț care-mi ieșea în cale mi se părea că drept la mine vine. A doua zi dimineața, în timp ce-mi făceam ghetele, văd pe vecina mea - e o fostă actriță a Teatrului Național din Craiova - moartă nu de mult. Fiind amenințat de a fi recunoscut și aci, a trebuit să-mi caut alt ascunziș. Noaptea am plecat spre locuința răposatului muzicant Chiriac, pe o stradă în spatele Academiei Romane. Chiriac neavând loc să mă adăpostească, l-am rugat să-mi caute o cameră pe care mi-a găsit-o pe la biserica Sfinții Voievozi. Nostimada a fost că, în timp ce mă duceam să-mi găsesc noua cameră, mă întâlnesc cu poetul D. Nanu, care, neștiind în ce situație mă aflam, necunoscând dorința mea arzătoare de a fi invizibil, m-a ținut pe Ioc și a început să-mi vorbească de niște poezii ale sale. În camera de lângă biserica Sfinții Voievozi, pictorul Steriade mi-a adus în taină să-mi văd fetița.

Nesimțindu-mă în siguranță nici aci, Steriade m-a sfătuit să mă mut la el la muzeu. Și mai multe zile am stat ascuns în muzeul Kalinderu. Pentru că această situație nu mai putea dăinui, m-am gândit să apelez la ajutorul prietenului Titel Petrescu, cunoscutul fruntaș socialist. Cum voiam neapărat să trec în Moldova, Titel, foarte amabil, m-a înarmat cu mai multe scrisori către tovarășii săi din orașele pe unde trebuia sa trec. Până la Ploiești am fost însoțit, într-o căruță cu un cal, de prietenul Grofu. De aici am luat trenul. La Râmnicu Sărat, împreună cu prietenul Boiangiu, am luat-o spre Focșani, plănuind să mituim șeful de tren pentru a putea trece mai departe. Șeful de tren însă, s-a lăsat greu și ne-a reclamat autorităților de ocupație din Mărășești, care ne-au arestat în gara locală. Cum austriecii și nemții începuseră să nu se aibă tocmai bine, ocupanții din gara Mărășești, care erau nemți, nu erau înștiințați încă de fuga mea. Am fost luați drept simpli indivizi care voiau să treacă dincolo, lucru ce-l încercaseră mulți pe vremea aceia, cei mai mulți dintre ei fiind prinși. La un moment dat, cineva pune mâna pe telefon ca să ceară relații la București asupra situației noastre. Și am avut atunci un mare noroc, căci o simplă întâmplare mi-a salvat viața: legătura telefonică era deranjată. Am fost întorși la Focșani. Aci se afla un fel de comisie româneasca sub conducerea unui colonel. Tot prin mijlocul unei scrisori dela Titel Petrescu, colonelul, pentru a mă salva, consimți să mă dea drept ordonanța lui. A doua zi de dimineață, într-o mașină, îmbrăcat într-o manta românească și cu căciulă în cap, așezat lângă șofer, salutam nemții care mă urmăreau și împreună cu colonelul am trecut în teritoriul neocupat.

— Credeți în prietenie?

— Cred în prietenie mai mult ca în oricare alt sentiment. Prietenia cere completă dezinteresare. Și nu e prieten acela care îți face un contra serviciu, o contravaloare. Prieteni adevărați cred că am câțiva, prieteni în sens obișnuit, cred că am mai mulți.

— Dar dușmani?

— Oh, dușmani în orice caz mai mulți decât prieteni. Dușmănia e fatală în lumea noastră literaro-artistică, dușmănia, ca să nu zic că e invidie, constituie un fel de emulație, pentru aceia care cred că eu sunt de vină dacă n-au izbutit.

— Cum te aperi de dușmani?

— De cele mai multe ori, ignorându-le până și existența. Și pentru ca să nu fie o simplă butadă, îți spun că dușmănia unuia e lipsită de valoare și eficacitate câtă vreme e o pornire nejustificată a cuiva. Efectul unei asemenea dușmănii e întotdeauna nul, așa că nu ai nevoie de apărări speciale.

Mai grav ar fi să ai dușmani pe motive serioase. Ori aș putea spune că totalitatea dușmanilor mei n-au aceste motive. Dar am vorbit prea mult despre ei, dă-i dracului! Pot să spun că n-am suferit de pe urma dușmanilor.

— Sunteți religios?

— Da, cred în Dumnezeu. Nu mă rog niciodată. Nici nu-i nevoie de acest lucru când îl porți pe Dumnezeu mereu cu tine.

— Sunteți emoționat când vă vedeți o nouă lucrare în vitrină?

— Sentimentele mele de emoție există numai când cartea se tipărește. Atunci trec prin stări sufletești cu totul contrarii: odată îmi spun că e grozavă, odată că e proastă. Sunt muncit de toate îndoielile din lume. Pe urmă, după ce s-a tipărit și este pusă în vânzare, nu mă mai impresionează.

— Cu ce ocazie v-ați simțit mai mult mulțumit?

— Când satul Maierul, în care am copilărit, mi-a trimis o decizie a Consiliului Comunal prin care mă proclamă cetățean de onoare al comunei și îmi dăruiește un loc de casă.

— Ați ajutat pe mulți?

— Împrejurări m-au pus în situația ca să fiu folositor tuturor categoriilor, de la cel mai sus până la cel mai jos. Am ajutat întotdeauna din suflet, ca și cum aș fi făcut-o pentru mine, căci eu știu ce înseamnă să ai nevoie. Că n-am reușit întotdeauna să mulțumesc, asta-i altă socoteală.

În schimb, 99 la sută din cei pe care i-am ajutat m-au înjurat. Așa se cere!

— De ce?

— Prin faptul că atunci când ajuți pe un om, acesta se crede umilit, și crezându-se umilit, fără să îți dai seama îți creezi dușmani, care cu prima ocazie răbufnesc. Așa-mi explic eu cum mulți oameni de treabă pe care i-am ajutat au găsit de cuviință să mă înjure mai târziu. N-am cerut nimănui recunoștință - ar fi fost și ridicol! Ei s-au simțit însă obligați să mă înjure pentru a șterge umilința, crezând că se așează ei deasupra mea.

— Sunteți superstițios?

— Da, sunt foarte superstițios. Am toate superstițiile posibile. De exemplu, nu plec la drum marți, nu încep un lucru sâmbătă, numărul 7 nu mi-e favorabil — 13, în schimb, îmi e simpatic — cum ies și văd un popă știu că mă așteaptă nenorocirea, după cum dacă îmi iese un țigan, îmi pare bine. Cred în semne, în bătaia ochiului stâng, ochiului drept. Cred în visuri și caut să le explic.

Superstițiile mele provin probabil de la o întâmplare involuntară. Sunt născut într-o noapte (27 noiembrie 1885) când Pământul s-a întâlnit cu resturile cometei Billa. În această noapte a fost cea mai formidabilă ploaie de stele. Îmi spunea tata că stătea pe prispă și că ploua stele cu adevărat, așa cum plouă cu apă. Mai târziu, am controlat în Flammarion, și într-adevăr am văzut că în seara în care m-am născut a fost o formidabilă ploaie de stele.

— Care vă e idealul?

— Să am posibilitatea să-mi realizez, opera. Alte idealuri nu am. Aș mai avea dorințe: aș vrea să fac o călătorie în jurul Pământului. Dar, recunosc, e un ideal inaccesibil.

Aș mai avea dorința să stau măcar două luni în Rusia sovietică. Chiar dacă nu m-ar lăsa stăpânirea să văd prea multe, tot aș putea să-mi dau seama mai mult de realitate.

*

Trecuseră trei ore dela începutul convorbirii. Și eu, și distinsul meu interlocutor obosiserăm de atât “descusut”. - Ioan Massoff