Subfinanțarea sistemului de sănătate din România a ajuns la cote alarmante. Într-una din secțiile de radiologie intervențională din cel mai mare spital de urgență din București, medicii au pus pe perete un mesaj dezarmant: „N-avem nicio șansă!”. Nu au bani pentru materiale sanitare, iar pacienți cu boli grave sunt puși pe liste de așteptare și de jumătate de an.

Fiul unei paciente: De două săptămâni așteaptă să-i fie introdus un balon de dilatare, și azi am vorbit cu medicul și mi-a zis că nu are. De o lună are dureri groaznice, pentru că știți cum se manifestă...

Este discuția pe care am surprins-o în cabinetul medicului de radiologie intervențională Bogdan Dorobăț, de la Spitalul Universitar din Capitală. Cosmin povestește că mama lui este plimbată prin spitale de o lună. Din Mehedinți, la un institut din București, iar acum a ajuns la Spitalul Universitar. Are nevoie urgentă de o intervenție pentru a nu-i fi amputat piciorul. Doar că în România, de multe ori, urgența medicală e tratată cu… ridicatul din umeri.

Cosmin, fiul pacientei: Mi se spune că nu pot face nimic... nu se poate din lipsă de materiale. Am venit cu imagini de la arteriografie să-și exprime opinia medicală, dacă se poate face ceva să nu-i amputeze piciroul, ea fiind diabetică.

Răspunsul medicului descrie o realitate revoltătoare pe care o trăiesc și mulți colegi ai săi din alte spitale.

Dr. Bogdan Dorobăț: Noi suntem interfața între Casă și pacient, și lumea pe noi ne ia, că de ce nu facem, o sa vedem ce putem face în condițiile românești, că aici ne desfășuram activitattea, și nu facem medicină, ci discuții finaciare și explicații, medicina e ultima discuție, discuțiile sunt de ce e magazia goală.

Dincolo de lipsă de bani, magaziile spitalelor sunt goale și din cauza unor reguli care bat orice logică, mai ales când vorbim de salvarea unor vieți omenești. Cel puțin în cazul pacientei care are nevoie de un balon de dilatare.

Dr. Bogdan Dorobăț: Aici e o discuție legată de Casă. Pentru că trebuie să ai baloane de dilatare de diferite dimensiuni, că nu știm ce vas are pacientul. Casa înțelege că tu trebuie să ai un balon, și dacă ai 10 baloane, te intreabă de ce ai stocuri. Tu trebuie să ai stocuri, pentru că tu nu știi ce îți intră pe ușă.

Și așa apar listele de așteptare. Cea mai grea dintre așteptări. Să afli dacă statul căruia îi plătești asigurări de sănătate are bani să-ți dea o șansă la viață. S-a ajuns până acolo unde bolnavi cu afecțiuni extreme de grave stau de jumătate de an pe aceste liste și nu știu cât mai au de așteptat, pentru că niciunde nu scrie cât trebuie să aștepte pacientul.

Dr. Bogdan Dorobăț: Am ținut o listă de așteptare pentru pacienții cu patologie cerebrală, anevrisme cerebrale, nerupte, dar cu potențial de rupere. Am o listă cu 50 de pacienți și de 6 luni n-am mai trecut nimic pe listă, că trec degeaba. Sunt pacienți de 30, 40, 50 de ani. Sigur, se ajunge și la deces.

Specialitatea radiologie intervențională este una nouă, iar în Romania sunt extrem de puțini medici. In secția doctorului Dorobăț sunt însă rezidenți care vor să învețe, alții au devenit medici specialiști. Pentru toți, începutul carierei e dezarmant.

Radu Gandabescu, rezident: Ați văzut aici pe perete un mic afiș cu sloganul „Nu avem nicio șansă!” tradus în mai multe limbi.

Andrei Simionov, medic specialist radiolog: Problema e una foarte emoțională, în primul rând pe lângă partea prgamatică, pentru că tu ai o pregătire și un grad de interes... Și vrei să ai un beneficiu total, nu un pacient pe care să-l tratezi cu jumătate de măsură, sau cu un material care nu e ăla pe care îl dorești, ci ce ai atunci, și tu știi asta, știi că nu e ce ai nevoie 100% pentru pacient.

Alexandru Șerbănoiu, rezident: E păcat să ai echipă care vrea să te învețe, dar să nu ai pe ce să înveți. Avem pacienți, aparatură, dar nu avem materiale pe care să le folosim în intervențiile noastre.

În Romania, față de sistemele de sănătate din alte țări, statul alocă o sumă de bani, iar medicul trebuie să se descurce cu ei, indiferent câți bolnavi intră pe poarta spitalului. În alte țări, banii sunt decontați după ce pacienții sunt tratați.

Dr. Bogdan Dorobăț: Asta e finanțarea primită pe trimestrul 2 de la CNAS, unde pe diferite programe finanțarea este zero, afecțiuni hemoragice - zero, nu vreau să discut de afecțiuni oncologice, unde mi-a dat Casa 1.400 de lei. Este penibil, cu toate că facem solicitări, Casa nu-ți spune nici măcar de ce nu îți dă.

Președinta Casei Naționale de Asigurări de Sănătate spune că jumătate din bugetul fondului național unic al asigurărilor de sănătate merge către spitale, dar aproape 80% din acești bani se duc pe salarii. Asta înseamnă că pentru materiale sanitare și medicamente rămân foarte puțini, în condițiile în care numărul pacienților care ajung în spitalele de urgență e de 4 ori mai mare.

Adela Cojan, președintele CNAS: Ne punem un semn de întrebare cu diferențierea plăților în funcție de volumul efectiv de cazuri tratate. În București, vin cele mai complexe, sunt cele mai colmatate, sunt eforturi imense să putem decolmata UPU-urile, a căror adresabilitate aproape s-a cvadruplat.

Și ca tot tabloul absurdului să fie complet, managerilor de spitale li se cere să suplinească lipsa de finanțate cu… diplomația!

Adela Cojan, președintele CNAS: Le mulțumesc managerilor de spital, știm de cât de multe calități diplomatice au nevoie pentru a manageria, gestiona conflictele ce apar între bugetele limitate, iar pe de altă parte respectarea autonomiei medicului la patul pacientului.

La vârful Ministerului Sănătății, problema nu există, pentru că nimeni nu ar fi sesizat-o, susține Alexandru Rafila.

Alexandru Rafila, ministrul Sănătății: Aș vrea ca aceste neajunsuri să ni se transmită la Minister. Dacă merge totdeauna pe această abordare negativă, părerea mea că progresul este puțin posibil.

Dr. Bogdan Dorobăț: Nu poți să faci medicină la standarde europene cu finanțare românească. Trec anii și nu am senzația că suntem mai bine. Am senzația că e mai rău ca acum câțiva ani.