Poate o cunoști bine. Sau poate doar te-ai intersectat razant cu ea, când ți-ai făcut un selfie la una dintre expozițiile care i-au fost dedicate în 2023, anul ei centenar. Sau când ai avut drum prin Cotroceni și ai citit în fugă inscripțiile grupului statuar în care o femeie și un bărbat, înfășurați într-o mantie oțelită, sunt pândiți de sus de niște creaturi sinistre. E foarte probabil ca între timp să o fi uitat. Tocmai pe ea, care și-a petrecut viața luptând împotriva “uitării noastre cea de toate zilele”. Una dintre multele ironii ale vieții.

Dacă nu ți-e familiară vocea Monicăi Lovinescu, cel mai probabil ești Millenial sau Gen Z, te-ai născut în epoca digitală, iar următoarele rânduri sunt (mai ales) pentru tine. (TL;DR nu este o opțiune).

Acest articol apare în cadrul campaniei Interviurile secolului XX, grație arhivei digitale Ziarele Arcanum, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.

Să facem o călătorie înapoi în timp, într-o perioadă fără Wi-Fi, fără TikTok și, cel mai greu de imaginat, fără libertatea de a spune ce gândești. Acolo, în zbuciumații ani ‘50-’60, o găsim pe Monica Lovinescu, o tânără de 24 de ani la momentul plecării la studii, dar care a devenit pentru generații succesive de români, vreme de patruzeci și cinci de ani, “The Voice” - “Vocea”, “La Voix” -, timbrul inconfundabil în care se materializa pe unde scurte, din underground-ul exilului românesc, libertatea de a spune ce gândești.

Născută pe 19 noiembrie 1923 la București, unica fiică a criticului literar E. Lovinescu și a profesoarei de limba franceză Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu are o copilărie și o adolescență care ar fi putut prefigura o carieră ulterioară în literatură sau în teatru.

La vârsta 8 ani publică un basm, iar la 15 ani publică, sub pseudonim, mai multe nuvele și schițe, în revistele vremii. După moartea tatălui, în 1943, publică sub propriul nume un roman și semnează articole de critică teatrală în ziarul “Democrația”.

În 1946 obține licența „magna cum laude” a Facultății de Litere a Universității din București și devine asistenta lui Camil Petrescu la seminarului de teatru condus de acesta. În septembrie 1947 pleacă la Paris ca bursieră a statului francez. La începutul anului 1948, imediat după abdicarea forțată a Regelui Mihai la 30 decembrie 1947, cere azil politic în Franța.

Refugiată la Paris, Lovinescu și-a dedicat întreaga viață transmisiilor radio de la Europa Liberă, unde avea ceea ce astăzi se numește “podcast”, o emisiune săptămânală intitulată “Teze și antiteze la Paris” în care demasca minciunile propagandei și le reamintea celor asediați programatic cu minciuni triumfaliste și cu realități distorsionate care e, până la urmă, valoarea onestității personale, a gândirii cu propria minte, a refuzului de a fi complice la ceea ce Eugène Ionesco numea “rinocerizare”. Milioane de români supuși, cum s-ar spune azi, “adevărurilor alternative” de stat, cenzurii de partid și anihilării ca indivizi sub tăvălugul dictaturii, ascultau clandestin emisiunea ei, simțindu-se mai puțin singuri și izolați și sperând că într-o zi vor avea libertatea de a se exprima liber.

Gândiți-vă la ea ca la cineva care face fact-checking la propaganda totalitară, dar cu riscuri personale uriașe, pe care Monica Lovinescu și le-a asumat și le-a plătit până la capăt.

Cel mai cunoscut episod este arestarea, condamnarea și moartea mamei sale în închisorile comuniste. Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu avea 71 de ani în 1958, când a fost arestată. A fost condamnată la 18 ani temniță grea pentru “discuții dușmănoase la adresa regimului democrat din Republica Populară Română” și supusă unui regim de exterminare concretizat în refuzul medicației necesare pentru afecțiunile cronice de care suferea, pentru a o determina să o sfătuiască pe fiica sa, Monica Lovinescu, să renunțe la activitatea din exil și să se întoarcă în țară.

Ecaterina Bălăcioiu a ales refuzul colaborării: “Mama în închisoare a țipat la securistul care-i oferea sănătatea și libertatea în schimbul unei scrisori către mine îndemnându-mă să devin agenta lor. În acel moment pe mine m-a născut a doua oară, iar pe ea s-a condamnat la moarte”, mărturisea Monica Lovinescu în cartea documentată de Doina Jela despre moartea mamei sale, ”Această dragoste care ne leagă”.

Ecaterina Bălăcioiu a murit în închisoare, în iunie 1960, după doi ani de suferințe greu de descris. Fiica ei n-o mai văzuse de treisprezece ani, de la plecarea din țară în 1947, când nimic nu părea să indice o despărțire pentru totdeauna. Ecaterina Bălăcioiu nu are mormânt. Corpul ei a fost aruncat la groapa comună a închisorii Văcărești, pe ruinele căreia se află acum un mall.

Al doilea episod este agresarea Monicăi Lovinescu în ajunul zilei sale de naștere din 1977, în curtea casei sale din 8, rue François Pinton. Lovinescu a fost bătută, atunci, de doi bărbați. A fost transportată la spital în comă. S-a trezit a doua zi “într-o stare vag comatică [...], cu capul cât un pepene, nasul rupt la bază, ochii mari și vineți”. A părăsit spitalul după 5 zile, în ciuda recomandărilor medicilor de a rămâne două săptămâni sub supraveghere, pentru a participa la conferința de presă a scriitorului Paul Goma - semnatar al Cartei ‘77, manifestului politic al intelectualității est-europene - care fusese expulzat de facto din România de regimul Ceaușescu. De ce a făcut asta? “Pentru că voiam, ca un răspuns, să fiu după cinci zile totuși în picioare la conferința [de presă] a lui Paul Goma și să-mi reiau emisiunile și mai tare ca înainte, și să le arăt că rezultatul e invers decât cel pe care l-au sperat”, spune Monica Lovinescu într-un interviu din ianuarie 1989 difuzat de Europa Liberă.

Despre agresorii săi, în același interviu: “După teoria dezvoltată de [fostul general de Securitate Ion Mihai] Pacepa în cartea lui, după ordinul care i s-a dat, s-ar părea că nu [voiau] să mă omoare, ci să mă lase în stare de legumă, adică să bată în așa fel încât centrii nervoși să fie distruși. De la această întreprindere au fost împiedicați, erau doi palestinieni, asta am aflat pe urmă, era o combinație...”.

***

Pentru un șir întreg de generații succesive - Baby-Boomers, Gen X, Millenials, Gen Z - Monica Lovinescu e un reper cu o putere de iradiere care traversează aproape un secol de istorie: ne validează, prin însăși vibrația vocii sale inconfundabile, credința că integritatea personală, curajul fizic și moral, spiritul critic și angajamentul pentru adevăr și libertate chiar contează.

Momentul critic e, pentru fiecare, cel în care putem păstra toate astea doar dacă plătim un cost personal. Monica Lovinescu și-a plătit costul personal fără ezitare: exilul, viața mamei, integritatea fizică, voința de a arăta “că rezultatul e invers decât cel pe care l-au sperat” .

Dacă ar fi să alegem doar două dintre temele majore care o obsedau, acestea ar fi Adevărul și Memoria. Sună cunoscut? Să le luăm pe rând. Începem cu Adevărul.

Trăind într-o eră colorată masiv de propagandă, Monica Lovinescu a dezvoltat o capacitate excepțională de a analiza și demonta narațiunile false. Într-o lume bombardată constant cu fake news, teorii ale conspirației și informații trunchiate pe rețelele sociale, abilitatea ei de a gândi critic, de a cerceta și de a expune manipularea este mai relevantă ca niciodată. Dacă ar trăi în zilele noastre, Monica Lovinescu ar fi un model de “influencer” în numele adevărului, demonstrând importanța discernământului și a păstrării busolei, a integrității personale, pe tărâmul ispititor și haotic al “content”-ului care livrează satisfacție de moment.

Societatea socialistă multilateral dezvoltată a fost una dintre societățile fake-news originare. Totul era minciună, iar în anii național-socialismului ceaușist, presa era exclusiv un instrument de propagandă a partidului unic și de cult al personalității.

Față de zilele noastre, în care mediul digital este cel cu ajutorul căruia și dinspre care se propagă inexactități și neadevăruri, în cazul Monicăi Lovinescu, radioul - “podcastul” - a fost cel folosit cu impact enorm pentru a spune adevărul și a expune minciunile și manipularea regimului comunist de la București. Pentru cei de acasă, vocea tabagică, gravă și fermă venită pe unde scurte din Vestul liber, era un reper de speranță și adevăr. Pentru puterea totalitară de la București era un coșmar.

Căutând în arhiva digitală Ziarele Arcanum în perioada cuprinsă între 1962, anul în care și-a început activitatea la Radio Europa Liberă, și 1989, anul prăbușirii regimului comunist de la București, găsim peste 800 de articole în care numele său este menționat, multe dintre ele fiindu-i special “dedicate”. Asta înseamnă o medie de 1-2 articole pe lună, de-a lungul a 28 de ani. Frecvența spune ceva despre efectului pe care emisiunile ei îl aveau, nu neapărat asupra ascultătorilor, cât asupra regimului de la București. O căutare similară cu numele lui Virgil Ierunca, partenerul ei de viață și de muncă, figură la fel de importantă a exilului românesc, întoarce puțin peste 200 de mențiuni.

Impactul și deranjul erau atât de mari încât ziarele vremii - aflate, toate, sub controlul partidului comunist - încercau din răsputeri să combată emisiunea săptămânală “Teze și antiteze la Paris” prin articole denigratoare publicate în diversele oficioase ale vremii. “Luceafărul”, “Contemporanul” și “România Literară” sunt în top, cu articole semnate de corifei ai ceaușismului cum ar fi Corneliu Vadim Tudor, Paul Everac, Adrian Păunescu sau Eugen Barbu, personaje sulfuroase ale „Epocii de Aur” și care au ocupat cu impunitate spațiul public și după 1989: Corneliu Vadim Tudor ca europarlamentar, parlamentar și fondator al formațiunii politice extremiste Partidul România Mare (PRM); Paul Everac ca director general al Televiziunii Române; Adrian Păunescu în poziția de președinte al Comisiei de Cultură din Parlament; Eugen Barbu, co-fondator al PRM și al oficiosului acestuia, revista România Mare. (Detalii despre acea perioadă și principalii ei actori pot fi găsite în Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România - pe scurt, Raportul Tismăneanu - în acest moment dispărut de pe site-ul Administrației Prezidențiale. 

Cineva care nu știe nimic despre comunism și despre Monica Lovinescu ar afla, deci, din aceste arhive cât de incultă, netalentată, diletantă, de moravuri ușoare, nepatrioată, isterică, plagiatoare, ridicolă, bătrână, fără dinți și irelevantă era Monica Lovinescu. Articolele de felul acesta au existat cu sutele, de-a lungul deceniilor. Unele au făcut carieră - au devenit virale - în epocă.

Iată câteva citate din Corneliu Vadim Tudor, în revista “Săptămîna” din data de 21 iunie 1985: “[...] de ani de zile, neobosita guristă face paradă de o cultură pe care n-o are, păcălindu-i și amăgindu-i pe unii […]. Plagiatori amândoi, necinstiți și agramați, rupți total de realitățile românești pe care le ponegresc mai rău decât cei mai îndârjiți dușmani ai țării […] murdărind tot ce are mai sfînt această țară, negînd vehement orice realizare a civilizației noastre materiale și spirituale, spurcînd cu urdorile lor nume ilustre ale trecutului, făcîndu-și «din denunț opere complete», […] Monica Lovinescu și Virgil Ierunca ne apar ca doi nărozi care dau rateu după rateu și, pe măsură ce îmbătrînesc în rele, realizează eșecul total al vieții lor”.

Iată un fragment dintr-un alt articol din “Flacăra”, intitulat “Baba la uluci” și semnat de Paul Everac: “Nu cred că poţi intra în istoria unei culturi numai ca «fille a papa» sau numai ca «cousine». Nu poţi intra numai apărând la uluci ca să graseiezi și să dai cu șfichiul, când îți vine. Eu m-am «autoinvestit», cu niște piese, proaste, cum or fi; dar pe doamna cine a învestit-o? Eu vorbesc, în limba mea proastă, celor de pe tărâmul meu; dar doamna din ce tărâm vorbește, și pe ce limbă? Aș vrea s-o văd pe doamna stând aici și luptându-se cum se luptă bravii noștri critici pentru o gândire sau alta, pentru o tendință sau alta, nu sclifosindu-se cu atitudinea ei cavalieră la ulucile unei culturi în care n-a învestit decât grimase, mofturi și hachițe de senectute infecundă. La urma urmei, ce i-a dat doamna aceasta Monique, nu României, ci țării de adopțiune, Franței, Europei? I-a dat vreo picătură de pâine? De sânge? A contribuit în vreun fel la civilizația franceză din vârful căreia ne snobează?”.

***

Și cu toată „irelevanța” ei, ziarele patriei continuau să îi dedice Monicăi Lovinescu articole, menționând “deschis” - cu voie de la Partid - Radio Europa Liberă, într-o epocă în care ascultarea acelui post de radio putea fi cap de acuzare împotriva celor anchetați pentru încălcarea articolelor 155-157 din Codul Penal al vremii, referitoare la trădare, spionaj și divulgarea de secrete de stat.

Denigrarea Monicăi Lovinescu a continuat și după 1989, în aceleași reviste vechi, acum în haine noi, sau în altele, nou-apărute. Limbajul se mai îndulcește, motivele rămân aceleași: adevărul este incomod, iar integritatea deranjantă. Într-un articol în ziarul Adevărul din iunie 1991, criticul literar Valeriu Cristea o numește „o Ana Pauker a anticomunismului românesc”. Iar în “Nouăzeci”, supliment post-revoluționar al revistei “Luceafărul”, din octombrie 1992, se reacționează prompt (și anonim) la un articol în care autoarea propunea o „despărțire de caragialism” [înțeles ca maniera românească de a „perpetua relativizarea binelui și (a) răului“ - n.r.] și o readucere a lui Caragiale în literatură: ”Monica Lovinescu nu se pricepe la literatură, sau, oricum, nu se pricepe la Caragiale, faptul nu reprezintă o nenorocire, 89,9 procente din populația globului fiind în aceeași situație; confuzia de criterii, mai precis încercarea de a întrepătrunde criteriile literare cu cele ale analizei socio-politice, duce inevitabil la situații grotești [...]. D-na Monica Lovinescu crede că, în 45 de ani, noi ne-am tâmpit și ne-am apucat să-l «transpunem în viață» pe Caragiale. Nu, noi nu ne-am tâmpit...“.

Este dificilă reconstituirea “vocii” Monicăi Lovinescu din interviuri. Înainte de 1989, ea era cea care îi intervieva pe alții, aducând la microfon sau înregistrând și publicând întrevederi cu intelectuali români din exil ca Eugène Ionesco și Mircea Eliade sau cu personalități mai puțin cunoscute, precum Ștefan Lupașcu, Grigore Cugler sau Stere Popescu. De asemenea, o găsim pe Lovinescu prezentă în interviurile altora, care vorbesc despre ea.

După căderea Zidului Berlinului în 1989, nesperată de-a lungul acelui exil care ar fi trebuit să fie “doar o paranteză”, dar care devenise viață și destin, Monica Lovinescu s-a imersat în efervescența libertății. Reîntoarcerea din 1990 în România a fost simbolică și emoționantă, mulți români recunoscând-o după voce, dovada supremă a amprentei pe care emisiunile Monicăi Lovinescu și-a pus-o pe conștiința colectivă unei națiuni reduse la tăcere. “Monica Lovinescu revine de multe ori în țară, dar nu se întoarce aici, de tot, niciodată. Întoarcerea definitivă nu mai este posibilă, mai ales după restaurația consacrată de Mineriada din iunie 1990”:

“În două momente mi-a venit să-mi schimb din nou cursul vieţii spre sfârşitul ei, o primă oară să las totul la Paris și să iau avionul spre România: în seara de 22 decembrie 1989. Apoi, în aprilie 1990 nu mai aveam nevoie de avion, mă aflam în Piaţa Universității unde trăiam cea mai mare emoție pricinuită vreodată de un «eveniment» colectiv. Știu și când am fost sigură de neîntoarcerea definitivă: văzând primele imagini ale mineriadei din Piața Universității”, declara Monica Lovinescu într-un interviu din anul 2000, în revista “Observator Cultural”.

Totuși revine de mai multe ori în țară, din nou pe baricade. Are întâlniri cu scriitori, intelectuali, jurnaliști. Este un moment de efervescență politică și culturală, iar Monica Lovinescu, ca simbol al rezistenței anticomuniste, este o prezență extrem de căutată, alături de Virgil Ierunca. Îi sunt publicate cărțile, iar lansările poartă într-un adevărat turneu național, de la locuri emblematice din București până la Piatra-Neamț, Iași, Râmnicu-Vâlcea, Sibiu sau Timișoara. Adulată și contestată deopotrivă, toți vor o bucățică din ea.

***

Interviurile doar cu ea sunt rare. De obicei sunt intervievați împreună, ea și soțul ei, Virgil Ierunca - completându-și gândurile unul-altuia. „Inseparabilii”, sau cum s-ar spune astăzi, “a power couple”. Sau, mai degrabă, “an anti-Power couple”. Pe unde merg, li se iau interviuri pe fugă, mai mult sau mai puțin improvizate, cu întrebări din care răzbate, uneori de-a dreptul înduioșător și candid, setea de răspunsuri simple și definitive la subiecte complexe, dar la care puțini alții în afară de ei ar fi avut legitimitatea morală să răspundă. De exemplu, într-un mini-interviu din ziarul “Rondul” din Sibiu, în septembrie 1994, Monica Lovinescu este întrebată cum crede că ar fi evoluat societatea românească dacă nu ar fi venit invazia comuniștilor; iar Virgil Ierunca trebuie să răspundă pe scurt la “ce-ar trebui făcut să nu pierdem libertatea presei?”.

România liberă din 2 octombrie 1993 publică un interviu consistent, tot în duetul consacrat Lovinescu - Ierunca, în care deja sunt prezente temele majore ale responsabilității intelectualilor publici, ale chestionării trecutului, ale memoriei și amneziei colective.

România liberă: Aș dori să vă referiți la o problemă de extremă actualitate: răspunderea scriitorului în Cetate.

Monica Lovinescu: Noi încă mai suntem înconjurați de idoli. Dacă atingi o statuie, e un vaiet general. Nu se poate trăi doar în felul acesta. În momentul în care minciuna pătrunde în operă, ea se degradează. Arghezi, Călinescu și ceilalți au creat marea lor operă înainte de a accepta compromisul. Dacă opera lui Sadoveanu se rezumă la ceea ce a scris după ’48 -’49, nu mai e Sadoveanu... Arghezi a scris “Cuvinte potrivite” înainte... Deci opera în care minciuna nu a pătruns, rămâne ca Operă. Asta nu ne împiedică să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu omul care a scris această operă, ce s-a întâmplat după... Eu am fost o admiratoare ferventă a lui Călinescu, i-am fost și studentă, i-am citit opera... Asta nu înseamnă că diminuezi... înseamnă că îți pui întrebări asupra răspunderii unui scriitor în Cetate. Dacă nu ni le punem, se întâmplă orice, se mai poate întâmpla, din nou, ce s-a întâmplat.

România liberă: Am început să ne punem aceste întrebări?

Monica Lovinescu: Nu, nu, dimpotrivă de câte ori le-am pus ne-am lovit după ‘89 de un fel de opacitate, chiar atacuri directe.

Virgil Ierunca: Este surghiunit caracterul interogativ al privirii asupra spiritualității românești. Cum pui în chestiune aspecte grave ale acestei spiritualități ești... “împotriva poporului român”, “împotriva ființei naționale”, “împotriva spiritualității”... De ce? Nu fac decât să mă întreb, dacă ați observat, nu am răspunsuri, niciodată, foarte nete și categorice, nu fac decât să mă întreb. Nu este aceasta o continuare? O dăinuire a ierarhiilor stabilite în epoca totalitară, în care totul era ordonat? Fiecare statuie își avea “perimetrul” ei de situare politică, morală, revoluționară etc. Împotriva acestui imobilism al ierarhiilor culturale mă ridic - întrebându-mă, nu acuzând.

Monica Lovinescu: Scriitorii au evoluat în general într-un mod foarte interesant. Însă am impresia, mă întreb, dacă nu-și spun că începând să-și pună în chestiune valorile create, sau atitudini ale scriitorilor, nu au impresia că repun în chestiune tot ce s-a creat? Nu numai propriul lor comportament, dar propria operă, propria ierarhie de valori, tot ce s-a făcut.

România liberă: Teama de analiză, proprie, ca om, ca intelectual?

Monica Lovinescu: Între altele, da..., covârșitor. Îi văd pe foarte mulți și foarte buni, radicali, în punerea în chestiuni a politicului, dar nu a culturalului...

România liberă: Cum considerați poziția, oarecum paradoxală, a unui Eugen Simion, [Marin] Sorescu, [Romulus] Vulpescu, care în '90 puneau problema, la Uniunea Scriitorilor, a neimplicării scriitorului în problemele cu conotații politice? [cei trei semnaseră, alături de alți scriitori, un apel la neimplicare în politică a scriitorilor, deși ei erau activi politic și electoral alături de puterea de la acea vreme - n.r.].

Monica Lovinescu: Eram acolo…

Virgil Ierunca: Este un lucru transparent pentru toată lumea, apelul la politic pe care îl face acest grup de scriitori, care nu s-a compromis în vremea lui Ceaușescu. Dar apelul lor către ceilalți colegi este de fapt un apel politic, făcut pentru o anumită parte a politicului, deci este o implicare, indirectă. A veni să-mi spui că “este o erezie culturală implicarea în politic”, înseamnă a face politică, o politică foarte precisă, foarte clară, a Puterii, nu e nevoie de nici un fel de dialectică subtilă.

Monica Lovinescu: Te ascunzi de fapt sub autonomia esteticului, uitând că cei care s-au reclamat de la autonomia esteticului - Maiorescu, Lovinescu [criticul literar E. Lovinescu, tatăl autoarei - n.r.] au dus în Cetate lupte politice foarte precise și au cerut autonomia esteticului. Ce înseamnă autonomia esteticului? Înseamnă că o operă este studiată după criterii estetice. Opera! Dar nu înseamnă că scriitorul nu poate și nu trebuie să se angajeze politic. Am spus-o de mai multe ori, cred că Maiorescu și Lovinescu s-ar întoarce în pământ dacă autonomia esteticului, autonomia artei ar fi întrebuințate - pentru că sunt întrebuințate - în acest fel, de acest grup, pentru care eu am toată tristețea. Sunt oameni care într-adevăr nu aveau lucruri să-și ierte, se comportaseră unii foarte bine, alții decent... Eu nu sunt judecător să le găsesc circumstanțe, dar e foarte trist.

Virgil Ierunca: E o enigmă...

România liberă: Nu credeți că e nevoie ca pentru începutul timid de democrație pe care îl trăim să avem nevoie de întrebări? Cum vedeți faptul că evităm, sau încă ni se spune să evităm a ne pune întrebări? Avem prea multe răspunsuri și prea puține întrebări...

Virgil Ierunca: În orice caz pe plan politic nu prea avem întrebări. De fapt nici răspunsurile nu se văd. Date fiind rezultatele la care ajungem. Dacă în ‘90 exista un climat al speranței, astăzi, în ‘93, trăim un fel de imobilism, un fel de somnambulism, nimeni nu mai așteaptă pe nimeni, nimeni nu vede ce să mai aștepte. Această ECLIPSĂ A SPERANŢEI, mi se pare extra ordinar de semnificativă pentru actuala societate românească. Niciodată Puterea nu și-a dezvăluit adevăratele țeluri, decât cu timpul. Astăzi, mă gândesc mai ales la perimetrul culturii românești, posturile cheie sunt deținute, absolut deliberat și de neconceput, numai de lăudătorii regimului Ceaușescu... De posturile politice nu vorbim, pentru că acelea sunt evidente pentru toată lumea. Deci nu numai eclipsa speranței ci și RESTAURAȚIA COMUNIȘTILOR de tip Ceaușescu.

România liberă: Care este șansa culturii, în acest moment, în România?

Virgil Ierunca: Există șansa speranței? Există posibilitatea întoarcerii spre efervescența din ‘90? Sau nu?

Monica Lovinescu: ȘANSA CULTURII E ȘANSA ROMÂNIEI. Spuneți-mi dvs., care stați aici. Nu aveți impresia că a obosit și indignarea? Cum poți să-l vezi pe Adrian Păunescu într-o comisie culturală a Parlamentului ? Ce simboluri sunt C. V. Tudor, Adrian Păunescu, sau [Paul] Everac de la Televiziune? În '90, Păunescu, când iese pe străzi, este aproape linșat de populația Capitalei. În '93 este trimisul puterii la Consiliul Europei. Aici continuă într-adevăr - comparativ cu celelalte țări postcomuniste - originalitatea noastră. Dificultăți există peste tot.

Virgil Ierunca: Sunt foarte multe asemănări pe plan cultural și de mentalități între noi și ce se petrece în Rusia. Dar în Rusia nici un Păunescu, nici un Vadim Tudor...

Monica Lovinescu: Sfruntarea aceasta, ca o palmă permanentă adusă culturii românești. Chiar și în Rusia, nici un Vadim Tudor, nici un Păunescu nu se află în frunte. Răspunsurile la noi ar trebui să înceapă cu întrebările. Întrebări puse de fiecare intelectual, de fiecare scriitor, artist român. Nu trebuie să avem impresia că făcând acest lucru deservim cultura, ci o servim.

Virgil Ierunca: Nu am ajuns încă la maturitatea de a ne pune în chestiune, în mod definitiv, întrebările și enigmele.

România liberă: Credeți că poate fi luată în discuție și o lipsă a culturii informaționale, a termenilor de comparație, a accesului real la o informare corectă?

Monica Lovinescu: Există bineînțeles o dificultate de a te informa, mai ales pe plan local, vorbind de rolul obtuz al unei televiziuni [publice] dirijate. Toată lumea știe... Acum există surse de informații, există ziare foarte bune, există posibilitatea de a te informa. Dar am impresia că ne-am hotărât, odată pentru totdeauna, să nu ne ocupăm de fenomenul local. Dar, când comparăm, comparăm cu democrația Statelor Unite. Nu are nici un sens să facem această comparație. Trebuie să vedem ce se petrece la Moscova, la Praga, la Sofia, la Budapesta.

România liberă: Avem informația utilă la acest nivel? Omul de pe stradă are accesul real la informație, în acești termeni comparativi?

Virgil Ierunca: Nu o are și aici e vina evidentă a Puterii. Mă gândesc la [postul public de] televiziune.

Monica Lovinescu: Nu e numai vina Puterii, OMUL DE PE STRADĂ VREA SĂ ȘTIE SAU VREA SĂ UITE? Cred că în clipa de față mai mult vrea să uite...

România liberă: S-a făcut ceva real ca el să dorească să știe?

Monica Lovinescu: Nu știu dacă s-a făcut ceva. Noi suntem cititori asidui ai presei românești, care în bună parte este mai mult decât interesantă, uneori remarcabilă. Vorbesc de presa independentă. S-au făcut eforturi mari în acest sens. Cred că în momentul de față noi nu avem încă conștiința de a fi trăit ceva absolut ieșit din comun, timp de o jumătate de secol. Au început să apară cărțile cheie asupra totalitarismului. Cred, însă, că și sistemul comparativ nu este prea extins. Nu văd însă o sete de a analiza și interpreta ceea ce s-a întâmplat. Însă, omul de pe stradă este prins de o serie de griji - încă se mai face coadă, nu știe din ce va trăi ziua de mâine, inflația a ajuns cum a ajuns - făcându-se o reformă, care nu se face de fapt. Din imobilismul reformei apar o serie de fenomene negative, pe urmă spunându-se că ele sunt din pricină că se face reforma, când de fapt ea nu se face. Evident sunt niște situații economice care blochează capacitatea de a întreba, sau de a-și aminti, a omului de rând. Probabil - acum - contează foarte mult acest lucru...

Virgil Ierunca: Să nu uităm însă! Avem nevoie de orice fel de reconsiderare, pentru că astăzi am impresia unei PLANIFICĂRI A UITĂRII. Puterea actuală politică este de altfel carteziană pe dos. Ea își spune probabil, în sinea ei de fiecare zi, că atâta vreme cât va mai fi Putere - "uităm, deci existăm..." Problema este cât va mai exista, cât va mai rezista această Putere... […]

Tema Memoriei o regăsim și în interviul, de data asta doar cu Monica Lovinescu, realizat de scriitoarea Gabriela Adameșteanu și publicat în ”Revista 22” din martie 1998. Pretextul este apariția volumului colectiv ”Cartea neagră a comunismului”, însă mai mult de jumătate din interviu revine la obsedanta temă a memoriei:

Gabriela Adameșteanu: Există interes față de trecutul comunist în România sau vi se pare că societatea tinde mai degrabă să-l îngroape în uitare și odată cu el, și crimele lui?

Monica Lovinescu: […] Așa cum „memoriile“ și „mărturiile“ încep să fie privite cu ochi critici de literați, tot astfel evocarea trecutului e rău văzută — cazul cel mai grav — sau privită cu indiferență sau, în fine, cel mai curent, ignorată. Amnezia voluntară a ajuns să ia forme aberante: nici de frig, nici de frică, nici de demolări, nici de turnători, nici de urmăriri, nici de securiști, nici de cozi la alimentară, nici de electricitatea acordată cu țârâita nu-și mai aduc aminte nu doar nostalgicii erei Ceaușescu, ci și bietul om de rând, anonimul care suferea de toate acestea la un loc.

Uitarea stă la temelia tuturor bolilor tranziției. Uităm-iertăm. De fapt nu putem ierta ceea ce am uitat. Nu suntem creștini, ci amnezici. De altminteri, tocmai pentru că uităm fără condiții, nici nu ni se cere iertare. Am fost declarați cu toții vinovați tocmai pentru ca nimeni să nu mai poată fi considerat vinovat. Până și unii intelectuali exigenți au preluat sintagma, atât de greșit aplicată, cu „vânătoarea de vrăjitoare“.

Vrăjitoarele Evului Mediu erau inocente, pe când culpabilii pe care ar trebui să-i urmărim acum sunt cu adevărat culpabili. De altminteri, nici nu-i urmărim, ceea ce simplifică lucrurile și le ține pe loc. Când gâdele primește de nu știu câte ori pensia victimei, când e instalat în vile confortabile, iar victima locuiește tot în cămăruțe de mizerie, când gradați ai Securității dau interviuri și lecții de morală în presă (ultimul caz e al generalului [Nicolae] Pleșiță) sau continuă să-și amenințe dușmanii refugiați pe alte meridiane cu execuții capitale, când unii dintre cei care au reprimat revolta de la Timișoara s-au văzut reinstalați în posturi de răspundere, când învățământul pentru viitorii ofițeri de poliție este conceput mai departe după calapodul ceaușist, înseamnă că totul se poate repeta, piesele rămânând neschimbate pe tabla de șah. Cu certitudine, societatea civilă va continua să fie sfidată, deoarece nici un „proces al comunismului“ (cine mai îndrăznește să se slujească de o astfel de expresie?), fie el doar simbolic, n-a curățat atmosfera.

Gabriela Adameșteanu: Amnezia colectivă își poate naște monștrii ei proprii. Repetarea istoriei e doar unul dintre ei. Ce opinie aveți despre procedeul „recursurilor în anulare“ în cazul proceselor politice din timpul comunismului, care merg atât de lent și au provocat deja tensiuni în România? De ce ați refuzat recursul în anulare al procesului mamei dumneavoastră? Care credeți că ar fi soluția normală pentru a restitui oamenilor (supraviețuitori și urmași) atât adevărul, cât și drepturile civile?

Monica Lovinescu: Am refuzat într-adevăr „reabilitarea“ mamei, dobândită printr-un recurs în anulare care a avut loc în iunie trecut, fără ca eu să fi fost avertizată. Refuzul meu nu provine numai din dorința de a rămâne fidelă atitudinii demne a mamei mele. O privește pe ea, dar nu numai. Principiul depășește un caz sau altul, o persoană sau alta. A accepta acest tip de reabilitări revine la a îngădui vinovatului să-l disculpe pe nevinovat. Or, regimul comunist trebuie învinovățit, nu victimele sale dezvinovățite. A cere sau a accepta reabilitarea individuală înseamnă inevitabil a recunoaște că sistemul juridic comunist a fost legal.

Soluția există, au aplicat-o cehii de la bun început: a declara ilegală jurisprudența comunistă de la instaurarea acestui regim și până la căderea lui, anulând astfel toate sentințele date în procesele politice. Dar absolut toate. În felul acesta, rolurile sunt răsturnate, acuzatul devenind adevăratul acuzator. Reintră în drepturi nu numai foștii deținuți și familiile lor. E mai mult decât atât: se restabilește o oare care dreptate istorică.

Să nu ni se spună că „nu e momentul“. Momentul a sosit de atâția ani în Cehia. E drept că noi suntem mereu ultimii, de parcă asta ar fi devenit tardiva noastră vocație. În Cehia, lustrația a fost pusă în aplicare, în România punctul 8 al Proclamației de la Timișoara a fost atât de adânc înmormântat (în amintiri), încât nu mai este pomenit decât la parastasele speranței. Până și bulgarilor le va fi îngăduit să-și consulte dosarele, la noi, nici majoritatea „cea bună“ nu s-a grăbit să voteze această lege elementară. N-avem acces la arhive pentru a ne număra cel puțin morții. Sau pentru a înțelege ce s-a petrecut exact în decembrie ’89.

Gabriela Adameșteanu: Dar să revenim la memoria absentă, la „imaginea“ infantil reclamată (alb când e negru, cântat când e urlat), la toate aspectele tranziției noastre imobile și ale discordiei ce se dă drept împăcare și unire. Lista celor mai elementare doleanțe e prea lungă. Vă propun să încheiem cu un etc... Nu-i mai bine așa?

În 2008, urnele funerare ale Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca au fost aduse în România, și depuse la Ateneul Român. La ceremonia comemorativă au participat președintele Traian Băsescu și premierul Călin Popescu Tăriceanu. În prezent, cele două urne se află în cripta familiei Lovinescu din Fălticeni.

Dar Monica Lovinescu nu este încă Acasă. Deranjează în continuare și (ne) incomodează planurile de a uita și a ne vedea liniștiți de vieți. Bulevardul Primăverii din cartierul nomenclaturii vechi și noi rezistă - inclusiv prin vocea locatarilor săi, incomodați de ideea că ar trebui să își preschimbe documentele - la propunerea de a fi redenumit “Bulevardul Monica Lovinescu”.

Dar Monicăi Lovinescu nu îi plăceau idolii și nici statuile, osificările și incapacitatea de a revizita biografii sau bibliografii, cu toate că profilul ei exemplar ar putea predispune la acest gen de privire. Privind fotografia ei din copilărie putem să ne imaginăm că avem acces la acea esență vie, nemuritoare și indestructibilă din fiecare dintre noi. Știm ca a fost un copil dorit, iubit, educat în și întru libertate, care înainte ca istoria să se prăbușească și peste ea, devenise o tânără femeie preocupată de literatură și de teatru. Ceea ce a devenit s-a forjat în creuzetul a două traume majore, una istorică și cealaltă personală: cea a exilului forțat și cea a asasinării mamei sale. Nu știm dacă copilul interior a supraviețuit acestor experiențe. Știm doar că re-nașterea și întoarcerea acasă, imposibilă ca toate reîntoarcerile, s-a putut face numai devenind o “vorbitoare în numele…”, peste al cărei nume nu merită să se aștearnă uitarea.

Daca ai ajuns până aici, poți să îi asculți vocea aici și un alt interviu memorabil cu ea, aici.

Concluzia ar putea să o dea comentariul anonim din subsolul unui articol despre ea semnat de Doina Jela: “O energie consumată în trezirea spiritului unei națiuni ce-și cere și afirmă cu disperare dreptul la somn și odihnă. Deci, după curgerea timpului, unde ne sunt «follower»-ii?”.