La doi ani de când talibanii au preluat puterea în Afganistan, mii de femei sunt vânate de forțele care au preluat controlul la Kabul și trăiesc în teroare și sărăcie, transmite The Guardian.
Shima Forugh era în clasa a 10-a la școală când a decis că se va alătura armatei afgane. În societatea patriarhală din Afganistan fusese tabu ca femeile să se alăture armatei, dar sute de femei precum Forugh au încălcat această restricție.
Când avea 21 de ani, s-a alăturat corpului 207 de armată Zafar, din Herat. Tatăl ei, care era și membru al armatei afgane, și mama ei au susținut decizia acesteia de a se înrola.
Forugh era în pregătire militară când tatăl ei a fost ucis în 2017 de un dispozitiv exploziv taliban în drum spre provincia Helmand. De atunci, a trebuit să aibă grijă de cele două surori ale ei, fratele și mama sa.
Ea nu și-a imaginat niciodată că talibanii își vor recăpăta într-o zi puterea în Afganistan. Aceștia însă au preluat controlul asupra capitalei, Kabul, la 15 august 2021, iar Forugh se afla în concediu de două săptămâni când s-a raportat că provincia Herat a căzut.
Mullahul Haibatullah Akhundzada, liderul suprem taliban, a anunțat o amnistie generală după preluarea puterii, dar, potrivit Forugh, cei care au lucrat în fostele forțe militare nu au fost incluși în aceasta. În primele zile ale guvernării talibane, Alia Azizi, fosta șefă a închisorii pentru femei din provincia Herat, a dispărut după ce a fost chemată la birou de autorități.
O investigație a New York Times a raportat că în primele șase luni de guvernare talibană, aproximativ 500 de soldați și angajați guvernamentali ai regimului afgan anterior au fost uciși de talibani.
„Chiar și cei care s-au predat au fost împușcați sau urmăriți”, spune Forugh. „Când talibanii au încercat să meargă din uşă în uşă, mi-am ars documentele. Am ieșit din casă și m-am ascuns.”
De atunci, nu a mai putut să călătorească liber sau să-și întrețină familia. „În acești doi ani, am petrecut fiecare clipă în secret și cu frica de moarte. Odată cu impunerea talibanilor de restricții asupra vieții femeilor, situația noastră economică s-a înrăutățit.”
Forugh își descrie viața sub umbra guvernării talibane drept „moarte treptată și captivitate” și spune că stă acasă ca o prizonieră. Doar mama ei este capabilă să lucreze. „Sunt foarte obosită. Dacă sinuciderea ar fi corectă, aș pune capăt acestei vieți mizerabile.”
Din cauză că se teme să nu fie arestată, nu are niciun contact cu foștii ei colegi din Afganistan, dar spune că unii dintre cei care au fugit în țările vecine au suferit boli mintale.
Aproximativ 4.000 de femei lucrau în sistemul militar afgan, potrivit datelor colectate de guvernul anterior al Afganistanului. Acum, unele dintre ele sunt nevoite să cerșească pentru a trăi.
Fatima este singurul susținător al familiei ei de șase persoane. Ea a lucrat ca femeie ofițer de poliție într-o închisoare timp de 10 ani, până când dominația talibană a obligat-o să stea acasă, fără venituri.
Ea s-a mutat din oraș cu cei patru copii și soțul ei și a locuit în secret în casa unei rude. Singura ei preocupare la acel moment era siguranț,a pentru că avea bani economisiți pentru cel puțin câteva luni. Dar după un an, economiile i s-au terminat și a fost nevoită să se întoarcă în oraș cu familia pentru ca soțul ei să poată lucra ca muncitor.
„Ne-a fost teamă că, dacă talibanii ne vor găsi locul, ne vor tortura și ne vor ucide. Trăim cu o frică îngrozitoare. Nu dormim bine. Dacă merg undeva, port burqa să nu fiu recunoscută.”
Soțul ei câștigă echivalentul a mai puțin de o liră sterlină (5,73 RON) pe zi. Cu acești bani cumpără familiei pâine uscată, dar unul dintre copii suferă de malnutriție și nu este suficient să plătească și pentru tratamentul acestuia.
Potrivit Biroului ONU pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare, 28,8 milioane de oameni din Afganistan au nevoie de ajutor umanitar.
Fatima a fost forțată să-și trimită doi dintre copiii ei, fiul de 14 ani și fiica de șapte ani, la cumnatul ei, care locuiește într-o altă provincie, unde îi poate înscrie la o organizație caritabilă locală.
„Mi-e foarte dor de copiii mei, în special de fiica mea, care este atât de mică”, spune ea. „Uneori, când mă simt rău, fac un apel video cu unchiul lor și vorbesc cu ei.”
(numele din acest articol au fost schimbate pentru a proteja identitățile)