În anul superelectoral 2024, cu patru rânduri de alegeri, miza cea mai mare rămâne scrutinul prezidențial. Din această perspectivă, alegerile din 2024 nu diferă cu nimic de precedentele scrutine, în care atenția publică a fost animată de misterul asupra personajului care urma să conducă România. Indiferent de prevederile constituționale, care împart puterea între președinte și Parlament, românii au știut mereu că adevărata putere rezidă în Palatul Cotroceni. Mandatele lui Traian Băsescu au certificat acest lucru, iar Klaus Iohannis a mers tot pe linia predecesorului său: alcătuirea de guverne care n-au ținut seama de rezultatul alegerilor, controlul asupra serviciilor secrete și justiției, deciziile în politica externă fără consultarea Parlamentului sau a Guvernului.
Încă un numitor comun al alegerilor prezidențiale postdecembriste este speranța candidatului-surpriză. Mitul salvatorului apare la fiecare patru ani, fie din nemulțumirea față de clasa politică, fie din refuzul de a confrunta realitatea: președintele României nu poate fi Iliescu/Năstase/Ciolacu/Ciucă. Că a fost, în anii 2000, Ion Țiriac sau Mugur Isărescu și, acum, Mircea Geoană și Laura Codruța Kovesi, presa și analiștii politici au vehiculat ciclic teza prezidențiabilului apărut în ultimul moment, care să dea peste cap toate aranjamentele de partide și să salveze țara din mlaștina în care s-a afundat după fiecare guvernare incompetentă sau coruptă. Fără să fi fost outsideri în politică, Traian Băsescu și Klaus Iohannis au beneficiat de acest mit și au câștigat de două ori alegerile.
Și pentru prezidențiale sunt vehiculați candidații-surpriză, care își vor anunța inopinat intrarea în alegeri, ieșind din tiparele politicii perimate, care pregătește prezidențiabilii din vreme și care îi trimite în cursă pe președinții de partide. În analizele politice se speculează ideea candidaturii Laurei Codruța Kovesi, susținută de dreapta unită (PNL – USR și restul partidulețelor care se declară de dreapta), a lui Mircea Geoană (independent sau din partea PSD sau a alianței PSD – PNL), a lui Eduard Hellvig (din partea PNL sau a coaliției cu PSD) sau e Elenei Lasconi (fie în formula blocului de dreapta, fie din partea USR, fie din partea PNL).
Mirajul candidatului salvator este, în general, întreținut de presă și de societatea civilă. Mediile politice sunt reticente nu doar din instinct de conservare – un candidat din afara partidului este perceput ca un corp străin - ci și din realismul dobândit prin experiența acumulată în bătăliile interne de partid sau în confruntarea directă din campaniile electorale. La rândul lor, șefii de partide știu că promovarea unei alte personalități la președinția României presupune ca, într-un timp scurt, ei înșiși să piardă puterea, pentru că adevărata putere este la Palatul Cotroceni. De acolo vin directivele politice, iar un președinte de partid rezistă în funcție dacă nu le pune în aplicare. Relația dintre Iohannis și PNL este elocventă (Ludovic Orban și Florin Cîțu n-au rezistat fără bunăvoința șefului statului). Pierderea alegerilor duce la pierderea șefiei de partid doar dacă scorul este dezastruos. Dacă, în schimb, procentul de voturi e onorabil, liderii au șanse să-și salveze scaunele.
De aceea, în ședințele restrânse, singura variantă luată serios în calcul este candidatura președintelui de partid. Deși nu avem încă anunțuri oficiale (ele vor fi făcute după europarlamentarele din iunie), putem vorbi cu o probabilitate mare despre o cursă electorală în care protagoniștii principali să fie Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă și George Simion. Sigur că există multă dezamăgire față de anvergura politică, știința de carte și capacitatea de a reprezenta România a celor trei, doar că, acum, acesta este produsul societății românești. Politicienii nu pot veni dintr-o realitate alternativă, dintr-un univers paralel. Până la apariția salvatorului, aceștia sunt candidații dintre care vom alege. Ciolacu, Ciucă și Simion sunt rezultatul unui proces democratic, în care electoratul girează sau sancționează partidele și deciziile lor prin vot. Restul e wishful thinking.