În anii '70, Uniunea Sovietică a folosit dispozitive nucleare în încercarea de a redirecționa apa din râurile siberiene, care în mod normal se varsă în Oceanul Arctic, astfel încât să curgă înspre Asia Centrală. Proiectul a fost un mare eșec, dar după 50 de ani de la primele „explozii nucleare pașnice”, ideea ar putea fi readusă la viață, scrie BBC.

La vest de Munții Ural se află un lac ce oferă priveliști minunate, dar de care puțini îndrăznesc să se apropie: Lacul Nuclear. Poate fi accesat doar călătorind cu barca pe râurile Kolva și Vișerka pornind din orășelul Nîrob, acolo unde țarii ruși își exilau cândva adversarii politici.

Ca să ajungi pe malul lacului trebuie să treci pe lângă mai multe indicatoare de metal care te atenționează că intri într-o „zonă cu pericol de iradiere” și că este interzis să construiești și să forezi în zonă.

„Apa era transparentă”, a spus Andrei Fadeev, un blogger rus din orașul Perm care a călătorit până la Lacul Nuclear într-o zi însorită din vara anului 2024. „Mi-a plăcut. Nu era o atmosferă de pericol sau ceva de genul. Dimpotrivă... cred că taigaua nordică (pădurea boreală) a pus din nou stăpânire asupra locului.”

Cu toate acestea, dozimetrul lui Fadeev arăta faptul că există în continuare zone în jurul lacului unde nivelul de radiații este mai ridicat decât cel normal.

Lacul Nuclear s-a format pe 23 februarie 1971, atunci când Uniunea Sovietică a detonat simultan trei dispozitive nucleare îngropate la 127 de metri în subteran. Puterea de explozie a fiecărui dispozitiv era de cam 15 kilotone TNT – aproximativ egală cu cea a bombei atomice detonate deasupra orașului japonez Hiroshima în 1945.

Experimentul, cu numele de cod: „Taiga”, făcea parte dintr-un program sovietic de „explozii nucleare pașnice” care a durat două decenii. Una din cele 124 de explozii nucleare asociate cu acest program a fost testul nuclear Ciagan din Kazahstanul de astăzi, în urma căruia a fost creat un lac.

În cazul testului din Siberia, exploziile erau menite să ajute la excavarea unui canal uriaș care să lege râul Peciora de Kama, un afluent al Volgăi. O astfel de legătură le-ar fi permis oamenilor de știință sovietici să redirecționeze o parte din apa care curge în mod normal înspre râul Peciora înspre sud, prin Volga.

Astfel, un volum semnificativ de apă care se varsă în mod normal în Oceanul Arctic ar fi curs înspre regiunile mult mai dens populate și cu o climă mai aridă din Asia Centrală și sudul Rusiei.

Acesta era doar unul dintre multele planuri extrem de complexe de „inversare a cursului râurilor” pentru devierea marilor căi navigabile eurasiatice ale Rusiei. Proiectul de redirecționare nu era menit să devieze doar cursul râului Volga, ci și al altor râuri siberiene cu ajutorul a mii de kilometri de canale și rezervoare interconectate.

În ciuda eforturilor sovietice de a ascunde cât mai bine experimentul folosind un explozibil cu fisiune redusă, care produce mai puține fragmente atomice, exploziile au fost detectate chiar și din țări îndepărtate precum Suedia și Statele Unite, care au depus plângeri oficiale acuzând Moscova de încălcarea Tratatului de interzicere parțială a testelor nucleare semnat pe 5 august 1963 la Moscova.

Jumătate de secol mai târziu, Lacul Nuclear a devenit o curiozitate turistică aproape uitată. Dar este și o rămășiță care amintește de unul dintre ultimele megaproiecte ale Uniunii Sovietice și eforturile extraordinare pe care Kremlinul era dispus să le facă pentru a le îndeplini.

Ideea de a folosi canale și baraje pentru a redirecționa apa din râurile rusești care curg înspre nord apăruse cu un secol înainte de exploziile nucleare, în special cu scopul de a inunda zonele joase dintre Marea Aral și Marea Caspică. Oficialii din perioada sovietică sperau că prin astfel de proiecte vor reuși să salveze Marea Aral, care aproape că a secat complet din cauza supraexploatării afluenților ei pentru agricultură.

Pentru conducătorii Rusiei, „acest flux uriaș de apă înspre Oceanul Arctic nu avea nicio utilitate”, a explicat Douglas Weiner, istoric al Universității din Arizona specializat în politicile de mediu ale Uniunii Sovietice.

URSS s-a aflat în stadiul cel mai avansat al proiectului de „inversare a cursului râurilor” în anii '70 și la începutul anilor '80. În această perioadă, sute de milioane de ruble au fost investite în proiectul la care au lucrat aproape 200 de institute de cercetare, întreprinderi și organizații de producție științifică. Potrivit unor estimări, 68.000 de persoane au fost implicate în total în acest proiect.

Sovieticii s-au inspirat din alte mari proiecte din istorie, precum apeductele romane, și credeau că prin redirecționarea masivă a apei din râurile siberiene puteau să salveze nu doar Marea Aral, dar și Marea Caspică și Marea Azov, care la acea vremea erau și ele în scădere.

În afară de Volga, proiectul de inversare a cursului râurilor includea și alte două râuri: Ob și Irtiș. Urma să fie construit un canal lung de 1.500 de kilometri folosind sute de „explozii nucleare pașnice” prin care până la 10% din apa din bazinul acestor râuri avea să fie redirecționată înspre Kazahstan, Uzbekistan și Turkmenistan.

Partidul Comunist își imagina la acea vreme că apa din râurile siberiene va ajunge pentru prima dată în Asia Centrală în 1985 și că întreg proiectul va fi finalizat până cel târziu în anul 2000.

Proiectul a fost criticat, însă, de mulți experți și cercetători. La începutul anilor '80 opoziția față de planurile oficialilor sovietici s-a transformat într-o campanie publică neobișnuită pentru spațiul sovietic de obicei foarte strict. S-au scris eseuri, scrisori, romane și poeme despre nebunia proiectului.

Devierea apei înspre sud risca să distrugă habitate unice și să producă schimbări climatice foarte periculoase. Ultima picătură care a umplut paharul a fost dezastrul nuclear de la Cernobîl din 1986, care nu doar că a consumat multe resurse, dar a atras și mai mult atenția asupra potențialelor probleme de mediu.

La doar patru luni după explozia reactorului cu numărul patru al centralei nucleare de la Cernobîl, premierul sovietic Mihail Garbociov a anulat proiectul inversării cursului râurilor.

Proiectul era gata de implementare, potrivit istoricului Weiner, dar sovieticii probabil că nu l-ar fi putut finaliza din cauza costurilor astronomice pe care le presupunea – bani pe care sovieticii nu îi aveau la acea vreme, când prețurile tot mai mici cu care se vindea petrolul au creat mari probleme pentru Kremlin.

Ideea, însă, nu a dispărut de tot. În 2008, primarul Moscovei de la acea vreme, Iuri Lujkov, a publicat o carte numită „Apă și Pace” în care susținea redirecționarea cursului râurilor siberiene înspre Asia Centrală.

Anul acesta, în luna februarie, doi cercetători ruși au scris un articol în ziarul Nezavisimaia Gazeta în care au explicat de ce progresul științific realizat din anii '80 și până în prezent face ca un astfel de proiect să fie mult mai ușor de îndeplinit și faptul că proiectul s-ar alinia la noua doctrină geopolitică a Moscovei, care s-a apropiat mai mult de „Est” după răcirea relațiilor cu „Vestul” în urma invaziei din Ucraina.

„Proiectul nu va muri. Rusia este un imperiu de resurse – supraviețuiește prin vânzarea resurselor sale”, a spus istoricul american Paul Josephson, profesor de istorie a Rusiei și Uniunii Sovietice. „Așa că are sens ca Rusia, la un moment dat, să lucreze cu chinezii ca să transfere apă din Siberia peste graniță în regiunile agricole din nordul Chinei.”